-Marius, vrei să aflii ce s-a întâmplat?
-Nu mai vreau.
-De ce?
-Îţi face rău.
M-am ridicat din pat, aproape târăndu-mă de oboseală lângă el, i-am strâns mâna cu putere şi mi-am aşezat capul pe umărul lui.
-Acum ceva timp am cunoscut un bărbat mediocru de care m-am îndrăgostit teribil.
-Deci trebuia să fiu prost ca să te îndrăgosteşti de mine. Înţeleg acum...
-Unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi pe care i-am cunoscut vreodată. Cu cât discuţiile noastre avansau cu atât observam că avem mai multe în comun.Îmi destănuise că suferise o decepsie în dragoste, fapt ce a dus să mă îndrăgostesc şi mai mult. Bărbat ce suferă din dragoste.. mai rar. Am încercat să-l vindec de decepsie, dăruindu-mi tot timpul meu, lui. Vorbeam cu orele fără a rămâne în pană de subiecte. Ce-i drept, nu se maturizase. Era încă un copil în trup de bărbat şi fiind rac la fel ca şi mine, era obişnuit să dea înapoi de fiecare dată. Ne-am avântat într-o relaţie în care am fost umilită, minţită şi înşelată. Ştiam că urmăreşte să ajungă în pat cu mine, şi totuşi am continuat. Era un om bun. Mă rugam la Dumnezeu în fiecare seară să se schimbe. Avea un simţ extraordinar al umorului. Asta m-a atras cel mai mult la el. În acele clipe nu îl iubeam. Eram doar o îndrăgostită fanatică.
-Acum înţeleg şi mai mult... trebuia să fiu îmbrăcat în clown când te-am întâlnit în cafenea ca să mori după mine.
Nu i-am răspuns. Mă enerva lejeritatea afirmaţiilor lui.
-Sunt gelos.
-De ce?
-Te-ai culcat cu el.
Mi-am ridicat capul de pe umărul lui, pentru a-l privi. Mă îngrijora gândul că acum Cezar avea de gând să mă umilească şi mai mult, spunând tuturor că m-am dăruit lui.
-Nu te uita aşa la mine. Mi-am dat seama de la uşă. Ţi-a dispărut strălucirea, te-ai tras la faţă, coapsele şi pulpele tale nu mai sunt în perioada lor de glorie. Te-ai maturizat sever. Nu se observă, n-avea grijă.
Mi-am îndreptat privirea către un colţ de perete, lacrimile alunecându-mi anevoios pe obrajii deja calzi.
-Încă rămâi cea mai frumoasă femeie pentru mine, dându-mi la o parte şuviţa de păr ce se juca pe faţa mea.
- Nu mai am nimic... sunt ştearsă şi goală. Nu mai ies din casă din cauza senzaţiei că oamenii se uită batjocoritor la mine şi scrie în fruntea mea ce mi s-a întâmplat. S-a folosit de mine apoi mi-a dat cu piciorul aruncându-mă la gunoi. I-am răspuns printre sughiţurile provocate de plâns. Cu cât continuam discuţia, cu atât mă ghemuiam mai mult.
-Regreţi ce ai făcut sau cu cine ai făcut?
-Cu cine am făcut.
-Of, Madeleina mea...prostuţa mea! Nu trebuie să regreţi nimic. Şi-a bătut el joc de o comoară, şi ce? Va veni bărbatul potrivit. Pe acela îl vei putea considera primul, chiar dacă nu e aşa. Înţelegi ce zic?
A urmat o pauza de cateva minute in care tacerea devenise apasatoare.
-Ai ţipat? Pusese o întrebare ridicolă însă cu o însemnătate imensă în acele clipe dispreţuitoare.
-Nu.
-Ai făcut ceea ce faci mereu. Ai tăcut.
Auzindu-l, am simţit cum se scurge ultima picătură de speranţă din mine. Printre lacrimi îi vedeam silueta lui Cezar îndepărtându-se tot mai mult de mine şi mă simţeam neputincinoasă. Marius n-a mai încercat ca alte dăţi să mă calmeze şi m-a lăsat să mă descarc. Din când în când îmi dăruia mângăieri cărora le simţeam durerea. Mă iubea şi îl durea să fie martor la iubirea mea pentru altcineva.Am adormit pe canapea lângă el, fiecare în durerea sa. De dimineaţă m-am trezit ghemuită pe canapea, cu o durere insuportabilă de cap şi de oase. M-am dezmeticit cu greu căutându-l în toată casa pe Marius. "Probabil a plecat..." îmi spun dezamăgita în gând, părundu-mi rău că nu m-am trezit mai devreme. Peste scurt timp am găsit un bilet pe frigider
