Gânduri la miezul nopții 12 P.M.

Capitoul I - când am văzut-o prima oară

    O zi frumoasă de vară tocmai ce începuse liniştit – simţeam cum soarele împreună cu razele lui arzătoare îmi atingeau faţa. Am deschis ochii şi m-am ridicat din pat păşind uşor către baie unde aveam să-mi fac siesta din fiecare dimineaţă. Am dat drumul la apă şi am potrivit temperatura pentru a face duş. Totul decurgea simplu şi firesc ca într-o zi oarecare. Nu aveam de unde să ştiu că acea zi, de fapt, nu era una oarecare. Era dimineaţa zilei în care aveam mai târziu să o întâlnesc pe ea – o fată pe cât de simplă pe atât de complicată.

După ce am terminat duşul m-am îndreptat către bucătărie cu gândul de a-mi pregăti micul dejun. Mi-am făcut simplu o omletă – nu prea ştiu să gătesc, dar, totuşi, o omletă reuşesc să prepar. Am mâncat şi am primit un telefon de la un coleg de clasă care mă anunţa că ar fi vrut să îl însoţesc în oraş pentru a face câteva cumpărături şi bineînţeles, ca mai apoi să servim o bere sau un suc la una dintre numeroasele terase din oraş. Mi-am confirmat prezenţa, iar după ce am terminat de servit omleta mea plină de vitamine, am pornit către dormitor să mă îmbrac. Avea să fie o zi lungă şi caniculară de vară, aşa că am tras doar un tricou şi nişte de blugi pe mine. Pe atunci nu aveam maşină, aşa că am pornit la pas ca de obicei spre staţia de autobuz care ducea către centrul oraşului, acolo unde, aveam să mă întâlnesc cu colegul ce mă sunase.

Ne-am întâlnit şi am plecat împreună către strada cu multe magazine de unde acesta dorea să-şi cumpere câteva haine şi ceva simplu pentru mama lui cu ocazia zilei ei de naştere. După ce am colindat zeci de magazine, într-un final am ajuns în centrul oraşului – trecuse deja ziua şi afară caldura aceea cotropitoare de vară se mai liniştise. Se făcuse puţin răcoare şi vântul adia perfect pentru o plimbare. Am decis să ne plimbăm prin centru; ne-am cumpărat câte un suc de la o femeie ce servea pe lângă asta şi îngheţată de la acele aparate speciale ce se aşază vara de obicei cam prin toate oraşele. Ajunşi într-o piaţă celebră din oraş, ne-am aşezat pe o bancă să ne relaxăm puţin după toată alergătura aceea cu alesul hainelor şi al cadoului pentru maică-sa. Am început să discutăm despre şcoală, când de nicăieri a apărut o fată ce mi-a atras atenţia într-un mod cum nu o mai făcuse alta până în acel moment. Nu prea avea cum la vârsta aceea – aveam șaisprezece ani pe atunci, nu aveam de unde să ştiu ce e dragostea, dar, mai ales, nu aveam de unde să ştiu că acea fată simplă avea să schimbe în mine atât de multe. Nu aveam de unde ştii că urma să devină dependenţa mea şi că voi ajunge să vărs în serile bune, lacrimi de bucurie că am cunoscut-o, iar în cele rele să plâng şi să urăsc acea zi.

Fata cu ochii mari şi negri – o fată pe care am întâlnit-o pur și simplu întâmplător, fără vreun gând sau imagine a viitorului; o fată mică cu ochii mari şi negri. Eu pe atunci nu ştiam nimic despre nimic, dar ea m-a făcut să vreau să ştiu mai multe despre tot. A trecut razant prin faţa mea, prin piaţa din centru oraşului; o piaţă unde oamenii importanţi îşi beau tacticos cafeaua la terasele celor mai scumpe cafenele din oraş în timpul verii. Am privit-o îndelung în timp ce păşea peste piatra cubică ce era aşternută pe jos. O vedeam parcă cu încetinitorul, priveam cum vântul adia uşor prin haine şi încerca zadarnic să-i deranjeze părul. Eram cuprins de tot tabloul ce mi se arăta perfect, eram cuprins de parfumul ei plin de senzualitate şi trăire ce îl emana, îl simţeam, deşi nu era suficient de aproape pentru al simţi în mod normal. După ce am urmărit-o cu privirea până s-a aşezat pe una dintre băncile din apropiere, am observat că nu era singură; prietena ei care o însoţea în acea seară liniştită de vară devenise invizibilă pentru mine câteva clipe. De fapt, totul devenise invizibil în afară de ea. După câteva minute de privit şi admirat frumosul peisaj emis de ea către ochii mei, cineva – nu ştiu cine – parcă m-a ridicat de pe locul unde eram aşezat şi m-a împins către locul unde era ea. Păşeam sfios şi cu frică exact cum o face un copil în prima lui zi de şcoală. Ajuns lângă ea, m-au cuprins o groază de emoţii, porii şi culoarea pielii mele s-au deschis, picioarele mi-au început necontrolat să tremure, inima simţeam cum începe să bată din ce în ce mai puternic astfel încât puteam să-i aud bătăile. Ea a ridicat privirea şi parcă o mie de săgeţi mi-au invadat spatele în momentul în care m-a privit pentru întâia oară, pierdut de tot, desprins de orice. Atunci n-am mai ştiut nici unde am fost, cine am fost, ce am fost. Nu mai realizam dacă e zi, dacă e seară sau dacă e soare sau nu. Am fost orbit la propiu de ochii ei mari şi negri şi de buzele-i prea perfecte cât să mă pot gândi vreodată că le voi putea simţi sărutul. M-a îngheţat şi dezgheţat de o sută de ori în secunda când m-a privit cu acei ochi nemaivăzuţi şi nici imaginaţi de mine. Sincer nu credeam că pot simţi vreodată aşa ceva doar din privirea unei străine; o străină care prin acea privire mi-a transmis mai multe emoţii decât mi-ar fi putut transmite oricare alt cunoscut.

Cu greu am reuşit să spun un „bună". Ea a răspuns imediat, nedumerită:

— Bună, ne cunoaştem?

— Nu, eu nu sunt din oraş. M-am mutat acum două săptămâni împreună cu părinţii.

— De unde eşti şi de ce ai venit tocmai aici?

— Sunt din Bucureşti. Tatăl meu a luat decizia să ne mutăm deoarece a primit un loc de muncă mai avantajos decât cel de acolo.

Până şi eu eram uimit de ce minciună am putut să inventez doar pentru a nu primi un „jet" dintr-ăla nasol care putea să mă trimită fix la somn.

— Foarte interesant. Presupun că nu prea cunoşti multă lume pe aici, nu?

— Păi, nu prea...

— În ce zonă stai?

— E o intersecţie mare, un supermarket şi nişte blocuri turn, iar vis-à-vis de acele blocuri e un cimitir.

— Pff... Nu cred, am impresia că stăm în aceeaşi zonă.

Deja mă gândeam cum naibi să am atât noroc. Pe lângă faptul că mi-a crezut povestea cu mutatul, să mai stau şi în aceeaşi zonă cu ea. Sincer, m-am gândit că poate m-a recunoscut şi îşi batea joc de mine... dar nu...

— Nu ştiu, eu nu cunosc aproape deloc oraşul, dar dacă spui că descrierea mea se potriveşte cu zona unde stai şi tu, cine ştie... poate suntem vecini.

— Da, cred că suntem.

— Ar fi draguţ să ieşim la un suc dacă tot suntem vecini... ce spui? Nu cunosc prea multă lume pe aici. Apropo, eu sunt Dani.

— Da, am putea să ieşim odată. De ce nu!? Flavia, îmi pare bine!

După toată conversaţia asta m-am ales cu id-ul ei de Yahoo Messenger, aşa era atunci; încă nu apăruse Facebook-ul pe la noi.

M-am întors pe banca unde era tovarăşul meu, curios şi el de motivul pentru care parcă teleghidat m-am ridicat de lângă el şi am mers către fată. I-am spus şi lui că îmi plăcuse mult tipa şi că am reuşit să fac rost de id-ul ei, doar că am minţit-o că sunt din Bucureşti. Ăsta a început să râdă copios, probabil gândindu-se la ce palme voi primi dacă tipa afla că am minţit.

Ajuns acasă, am sărit direct pe scaunul de la birou, am pornit computerul şi i-am scris pe mess pentru prima oară... Bine, până să ajung acasă, încă aveam în cap senzaţia că tipa s-a prins şi doar şi-a bătut joc puţin şi că mi-a inventat rapid un id doar să scape de mine... dar, supriză – nu, n-a făcut asta. Spre deosebire de mine, ea a fost sinceră.

Am tot vorbit şi vorbit pe mess, ne-am întâlnit în oraş, am mers la film împreună cu sora ei mai mare şi cu iubitul ei de pe atunci. Era o comedie romantică, aşa cum urma să fie şi povestea noastră mai târziu. În rolurile principale jucau Tom Cruise si Cameron Diaz, iar filmul se numea Knight and Day (Întâlnire explozivă). Eram aproape un cuplu, deşi nu ne-am sărutat şi nici nu ne-am apropiat mai mult – cel mult o simplă îmbrăţişare si un pupic pe obraz de fiecare dată când ne despărţeam. După aproximativ trei săptămâni, a aflat că o minţisem... deşi am încercat să-I explic de ce am făcut-o şi că urma să îi spun până la urmă adevărul, ea s-a supărat grav şi m-a distanţat complet... era şi normal, până şi surorii ei îi spusesem aceeaşi poveste...