Cartea Numelor Interzise

Prolog

Nu m-am putut abţine din a chiuli ultimele trei ore de la şcoală împreună cu cei mai buni prieteni ai mei. Peste drum se afla o terasă unde am stat câteva ore bune, râzând, făcând glume, savurând câteva beri, dar timpul a zburat, iar terasa, normal, trebuia să se închidă. Dezamăgiţi fiindcă nu am putut sta mai mult am decis să plecăm fiecare pe drumul lui spre casă. Am ales să merg prin centrul oraşului. Era drumul cel mai scurt. Ajunsesem pe marginea unei străzi şi am crezut că nu văd bine când am zărit o fetiţă, plângând. Ţinea în mâna un ursuleţ de plus şi stătea în mijlocul străzii. M-am frecat la ochi, iar când i-am deschis ea se uita la mine. Mă privea insistent, de parcă vroia să-mi spună ceva, dar nu schiţa nici cea mai mică mişcare a buzelor. Era foarte frumoasă, dar îmbrăcată în nişte haine murdare, vechi şi rupte şi pe deasupra mai era şi desculţă. Am observat cum o maşină a făcut sensul giratoriu. Venea direct spre ea şi instinctiv mi-am dat jos ghiozdanul, fugind spre a o salva. Ajuns aproape de ea, am încercat să o prind de umăr, dar când să o ating, mâna mea a trecut direct prin palidul ei corp. În acea clipă am rămas şocat şi nu mi-am mai putut mişca picioarele pentru a evita accidentul. Omul care conducea nu a putut să frâneze la timp şi m-a lovit în plin. Am fost conştient doar câteva secunde după impact.

Am deschis ochii şi primele feţe pe care le-am văzut au fost cele ale părinţilor mei care erau lângă mine.
- Tată? Mama? Unde mă aflu? De ce aveţi fetele astea?

- Ai avut un accident de maşină. Eşti la spital. Îţi aminteşti? – Îmi răspunde mama. Puteam citi pe faţa ei cât de uşurată, dar şi surprinsă, se simţea că nu suferisem leziuni grave. Dar ceva era ciudat. Pot spune sigur că maşina mergea cu o viteză considerabil de mare.

- Ah, deci aici am ajuns într-un final. Cât e ceasul şi ce zi este? - Întreb eu vrând să aflu cât am fost inconştient.

- E 13 aprilie, aproape trei noaptea. - Răspunde tata surprins şi el de faptul că mi-am revenit destul de repede.

Am fost externat în acea seară şi ajuns acasă, m-am trântit în pat şi am dormit câteva ore. Când m-am trezit m-am dus la baie să-mi dau cu puţină apă pe faţă, iar când am privit în oglindă, nu-mi venea a crede cum arătau ochii mei. Erau umflaţi şi roşii ca sângele. Parcă nu dormisem 3, 4 zile la rând. Nu ştiam ce se întâmplă cu mine. Am fost lovit de o maşină şi am scăpat doar cu câteva zgârieturi. Era imposibil să mai fiu în viaţă, dar totuşi, eram teafăr şi nevătămat, înafară de problema ochilor.

Am vrut să aflu mai multe informaţii despre ce s-a întâmplat în acea seară, aşa că m-am dus în locul unde s-a petrecut accidentul. Spre surprinderea mea, fetiţa era din nou în mijlocul străzii, iar acum mă fixa cu privirea. Am clipit şi deodată a dispărut din faţa mea. Am împietrit, iar după câteva secunde am simţit o respiraţie rece pe ceafă. Brusc, m-am întors şi am văzut-o pe fetiţă arătând cu degetul spre o casă veche, dărăpănată, cu pereţii crăpaţi, cu ferestrele prăfuite, iar acoperişul deabia mai stătea întreg. Vroiam răspunsuri, iar fetiţa sigur ştia că în casa aceea o să aflu ce-mi doresc să ştiu. Mi-am spus că nu am nimic de pierdut dacă îi fac o vizită celui ce locuia acolo.
Am ajuns în faţa uşii, iar dinăuntru s-a auzit o voce de femeie:

- Te aşteptam, Sam! Haide, intră repede, nu trebuie să fi văzut de cineva! – Curios, am decis să intru. ,,Cum de mi-a ştiut numele? Era imposibil să ghicească pur şi simplu, dar cum?

- De unde îmi şti numele? Tu cine eşti? - Am întrebat eu agitat şi confuz după ce am deschis uşa care scârţăia îngrozitor de tare, făcându-mă să-mi încrunt puţin privirea.

- Am ghicit. Eu sunt Misa. – Spuse ea, zâmbind.

- Am glumit la partea cu ghicitul. Haide, aşează-te acolo pe canapea. O să-ţi aduc o cană cu ceai.