Interbelic: Războiul Inimilor

Capitolul 1

Partea Întâi-Revenirea

Capitolul 1

„În noapte îi aud povestind, cea mai tristă poveste spusă vreodată

Undeva departe pe acest drum, și-a pierdut sufletul unei femei fără inimă."

            Avea un zâmbet drăguț, deși rânjea cam mult, iar ochii săi erau...egali? Dumnezeule, nu mă pricep la făcut complimente! James era un gentilom, bineînțeles, și până și tatei i-ar fi plăcut, iar mama deja îl adoră, deși ne-am văzut doar de trei ori.

            La a doua noastră întâlnire, îmi făcuse „plăcuta" supriză de a veni, pentru a mă scoate în oraș. Venise acasă la mine. Nu i-am răspuns la invitații pentru un motiv clar, dar aparent el nu înțelese, așa că nu voia să plece până nu veneam și eu cu el. A trebuit să ies cu el, căci mama începuse cu întrebările personale, de genul „o iubești pe fiica mea?" și „când vă veți căsători?". Pentru numele Domnului, ne-am văzut o singură dată!

             —Ar trebui să vii odată pe la clubul meu de golf, ți-ar plăcea.

             —Mi-ar face plăcere!

             I-am zâmbit, iar el nu a trebuit să-mi repete gestul, căci zâmbea deja. Dacă ar fi trebuit să-i fac o listă cu defecte, primul lucru ar fi că zâmbește exagerat de mult. Doamne, nu-l dor obrajii? Al doilea pe lista mea imaginară ar fi că-și etalează banii...nu, mi aruncă în față, discutând de hotelurile pe care le aparține, barurile și cafenelele ce-i poartă numele și mașinile fițoase pe care le conduce. Și totuși, uite-l în micul — rectific, minusculul — nostru orășel.

             — Rory, arăți fermecător în seara aceasta! îmi spune, fără să renunțe la zâmbet, și-și plasează mâna peste mâna mea.

             Nu mi-o puteam retrage, căci s-ar fi simțit ca și când i-aș fi tras o palmă peste față, însă nu mă simțeam deloc comfortabil. Nu era nimic familiar și nu simțeam o senzație de bine. De fapt, nu simțeam nimic. Nici dacă m-aș fi chinuit, nu aș fi simțit. Pur și simplu...nu suntem compatibili. Pur și simplu, nu pot să simt nimic. Dar nu pot să-i spun asta. Cel puțin nu acum. E atât de fericit...

               Rory. Dumnezeule, suna ca un nume de papagal puțin nebun, bătrân. Simțeam că mă sufoc, într-o rochie prea elegantă pentru mine, în pantofi prea scumpi pentru bugetul meu și într-un restaurant de bogătași, unde pot să jur că tacâmurile sunt din aur. Desigur, restaurantul nu este în Pinewood, ci într-un oraș la vreo oră depărtare. Nimeni nu ar deschide un restaurant de acest gen în Pinewood. Nu dacă ar vrea să dea faliment, desigur.

              —Domnule, vă caută cineva.

             Ospătarul stătea la o distanță considerabilă, de parcă îi era frică să se apropie mai mult. De cine îi era frică, însă, nu știu. James, deși are o figură plăcută, nu pare să poată omorî nici măcar o muscă. El era slăbuț, cam de aceeași statură minionă ca și mine, și dacă n-aș fi știut mai bine, aș fi putut jura că era mult mai mic ca mine. Minor, chiar.

               —Este urgent?

              De data asta, James părea destul de enervat, căci nu mai zâmbea. Deloc.

               —Mă tem că da, domnule.

              Ospătarul se uită la mine ca și cum i-ar fi părut rău, ca mai apoi să arate spre o tipă blondă care aștepta la intrare, bătând frenetic din picior. Nu părea nervoasă, însă cu siguranță expresia ei de pe față nu era pașnică. Am putut vedea și schimbarea de pe fața lui James când a zărit-o.