„Ei nu știu prin ce-am trecut noi, ei nu știu despre tu și eu
Am ceva nou de văzut, și tu o să mă urăști în continuare."
Nu am spus nimănui că l-am văzut, deși voiam. Trebuia să le spun, să-i zic mamei, surorii mele mai mari... Însă n-am putut.
Dar...Dumnezeule, mi-a fost dor de ochii aceia! Maxen, Maxen, Maxen...
—Rowena?
—Mhm?
—Rowena, pentru tine, îmi spuse sora mea, dându-mi telefonul fix.
O fi oare...?
Maxen, Maxen, Maxen...
—Alo?
Vocea-mi tremura atât de tare, încât Delilah s-a întors pentru a se asigura că sunt bine. Până și mâinile îmi tremurau!
Maxen, Maxen, Maxen...
—De ce ai telefonul închis, Rory? Știi cât am încercat să te sun? Noroc de sora ta, căci altfel te trezeai cu mine la ușă.
Oftez ușor.
Nu fi prostuță, Rowena, fantomele nu vorbesc.
—Scuze...
Nu am putut să spun mai mult. Oare așa tare tânjeam după atenția lui, iar?
—Este în regulă.
Îmi mai spusese ceva, dar n-am reușit să înțeleg ce. Nu mă puteam concentra, iar inima îmi bătea cu putere.
De ce te-ai întors, Maxen?
—Deci?
—Ăă...scuze. Nu eram atentă.
A oftat și și-a reluat discursul.
—Cum mâine-seară este carnavalul, și cum știu că-ți plac la nebunie chestiile alea, vreau să te duc.
James era obositor. Vorbea mult și mă deruta, de cele mai multe ori. Se târguiește dese ori, ceea ce e chiar ciudat. Și nici nu-mi plăceau mașinile acelea de la carnaval! Uram adrenalina și situațiile neplanificate. Îmi plăcea să am controlul total asupra evenimentelor și mă simțeam în siguranță așa, însă James nu era deloc ca mine. Se comporta ca și cum nu ar avea nicio responsabilitate, deși avea 20 de ani.
Mama obișnuia să spună că sunt o manică a controlului, pentru că mă panichez atunci când mă simt în pericol, ceea ce se întâmplă mai mult decât ar trebui. Pur și simplu nu mă simt în siguranță.
—Sigur.
—Perfect. Ne vedem mâine la opt!
Nu mi-a dat șansa să răspund, ca de obicei.
Oftez, și așez telefonul lângă mine. Deși mâinile nu-mi mai tremurau, puteam să simt nodul din gâtul meu ce mă făcea să respir sacadat. Delilah ieșise din cameră, și mă bucuram nespus, căci nu aveam energia necesară pentru a-i explica. Era mai mare ca mine, cu doi ani —avea douăzeci și unu de ani—, și mereu se asigura că îmi este bine, mai ales în situația noastră.
CITEȘTI
Interbelic: Războiul Inimilor
Fiksi Umum"Ochii lui erau la fel de albaștri ca acum doi ani. Erau la fel de frumoși, însă erau oarecum schimbați. Și el era schimbat. Pe lângă petele de cerneală de pe pielea sa, mai este și părul său blond. Nu pot să spun că este mai puțin atrăgător acum...
