River flows in you

   Partea I
      Mi.am scuturat nervos umbrela înecată de ploaia în care şi speranţele mele se înecaserã de un timp şi am deschis cu mult zgomot uşa veche de la casa pãrinţilor mei. De fiecare datã când aud scârţâitul uşii putrezite îmi înfing un spin în ceea ce cred ca a fost odata inima mea. Si mă tot întreb de ce... Unul din factorii pe care tind sã dau vina mereu este copilăria mea pe care o consider într.o oarecare masură fericită.
   Am crescut cu 6 surori mai mici. Erau împreună un titirez imens format din 6 titirezi mai mici, şi nu aveau nevoie de niciun impuls ca să înceapă se învârtă peste tot şi să atreneze tot în jurul lor. Eu am fost singurul băiat aşa că bunicul meu m.a iubit până la infinit, iar eu transmiteam iubirea primită de la el către surorile mele, pentru că, Dumnezeule, eu însumi le iubeam pe fiecare câte un infinit, deci bunicul mi.a rămas dator cu nişte afecţiune.    
    Angela îmi sărea de gât de fiecare dată când mă întorceam acasă în vacanţe, era cea mai mică. Mă aştepta mereu cu prăjituri făcute de ea, necomestibile, dar pe care le mâncam de fiecare dată cu plăcere la masa de ceai din grădina, unde ţinea o buna parte din colecţia de ceaiuri a mamei, fără ştiinţa ei.
    Cornelia voia să ma urmeze mereu la colegiu când venea toamna, pentru că mama îi spusese că într.o bună zi va merge cu mine să înveţe chimie şi anatomie ca să salveze vieţi, iar ea spera în fiecare an că aceea e ziua. Dar ziua nu a venit niciodată.
    Frumoasa Samara era îndragostită de Eminescu, avea o poza învechita cu el şi cu bunicul şi o atârnase deasupra biroului de lemn din bibliotecă şi de fiecare dată când bunicul ne citea poezii sau ne povestea despre Eminescu, ea privea poza şi şi.l imagina scriindu.şi poeziile. Iar mai târziu când a învăţat ea însăşi să citească îşi transcria poeziile lui în caietele bunicului; a aflat că îl chema Eminovici şi mereu ne cerea să nu o mai strigăm Samara ci dra. Eminovici. Ce naivă! Eminovici al ei murise de prea mult timp, dar chiar dacă a aflat asta, ea spunea că iubirea ei pentru el poate străbate moartea. Asta a fost frumos, dar Samara s.a schimbat acum...
    Croaţia era introvertită şi nu prea vorbea cu noi, dar cânta mereu, acesta era singurul prilej de a.i auzi vocea. Cânta foarte plăcut dar niciodată nu ştiai ce cântă pentru că fie combina melodiile fie uita versuri şi lălăia tot cântecul.
     Despine era plină de sine şi mereu se certa cu mama, care mergea să i se plângă bunicului. El nu avea puterea să o schimbe pe Despine, dar avea puterea să ne iubescă pe toţi, iar asta a schimbat.o. Bunicul era un nobil plin de orgoliu, nu accepta să trecem peste cuvântul lui, dar niciodată nu s.a impus violent. Mereu avea idei sau iniţiative pe care le aducea în discuţie dar pe care noi le refuzam sau întâmpinam cu ironie. Aşa că până la finalul discuţiei bunicul era nevoit să distorsioneze în aşa fel situaţiile ca să ne facă să credem că noi am fost cei care au venit cu respectiva idee şi că EL face compromisul de a accepta. Omul era un geniu din când în când! Fusese al treilea fiu al unei familii de boieri şi moştenise cam toată averea, pentru că fraţii lui "s.au făcut nedemni de a fi beneficiari ai averii familiei". El însă era speranţa familiei. Cunoscuse oameni mari ai timpurilor lui, fusese prieten cu Eminescu şi cu Coşbuc, cinau împreună şi mergeau împreună la vânătoare. Bunicul era un om cult, cânta la pian şi o învăţase şi pe mama, şi apoi pe mine şi surorile mele. Lor nu le prea plăcea pianul, Lavinia doar era înamorezată de fiecare clapă, de fiecare armonie a sunetelor.
     Lavinia a fost cea mai apropiată de mine. Erau doar 3 ani diferenţă între noi, şi mergeam împreună peste tot. Când eram plecat la Colegiu ne scriam tot timpul scrisori: ea umplea pagini întregi cu note muzicale şi cu descrieri ale unor rochiţe pe care voia să şi le croiască. Alteori îmi scria poveşti de iubire pe care le trăia cu tot felul de tineri de care se îndrăgostea... poveşti pe care şi le imagina, bineînţeles. Eu îi scriam ca să îi povestesc viaţa mea de acolo. Mai târziu mi.a povestit că aştepta fiecare scrisoare cu atâta nerăbdare încât de fiecare dată când primea plicul îl păstra câteva zile nedeschis ca " să pot mirosi aroma fiecărui oraş prin care a trecut plicul, să pot simţi sub degetele mele duritatea sau moliciunea fiecărei mâini care a atins înaintea mea plicul, să mă uit la hârtia gălbuie şi să văd ochii mari şi adânci care au privit.o înaintea mea." Era al naibii de romantică şi de talentată uneori, putea vorbi la infinit fără să te plictiseşti, pentru că ştia să îţi capteze atenţia în orice fel: fie vorbea îmbătător de tandru şi de expresiv fie de la bun început stabilea contactul vizual şi apoi, de.a lungul întregului ei discurs, erai supus fără voia ta farmecului exercitat de ochii ei negri şi netulburaţi. De multe ori plecam împreună în pădure înainte de asfinţit şi dormeam în poieniţa de la malul pârâului. Era nebunesc, mama se supăra mereu, dar noi plecam fără să ţinem cont de ce ne spunea ea... Veneau uneori câţiva iepuraşi cărora le aduceam de mâncare(mama şi.a dat seama doar când începuseră să.i lipsească prea mulţi morcovi) şi Lavinia se juca mereu cu ei, animalele o iubeau la fel de mult ca oamenii, dar nu la fel de mult ca mine. Eu o iubeam la infinit. Eu mă consideram un animal superior, dotat şi avansat. Acum, când mă gândesc mai bine, singurul aspect care ne face nişte fiinţe superioare este capacitatea noastră de a iubi.
Când am plecat în Florenţa Lavinia avea 17 ani şi jumătate şi a plâns puţin. Am luat acele lacrimi ca pe o ofrandă supremă adusă mie, pentru că ea nu plângea niciodată. Cel puţin niciodată în faţa mea, pentru că Despine mi.a spus că a plâns când a dezacordat pianul mamei, dar Despine minţea.  Totuşi, mama îşi iubea pianul, mereu ne cânta un fel de cântece compuse de ea, ne.a fascinat întreaga copilărie cu armonia cântecelor ei. Deci îmi imaginez ca Lavinia nu s.a simţit prea bine dezacordându.i pianul, mai ales că şi ea cânta la fel de frumos ca mama.
La 4 ani după plecarea mea, Lavinia m.a urmat la Florenţa, fără ştirea surorilor, bunicul a ajutat.o cu toate detaliile şi cu banii. Şi tot el a convins.o pe mama. Dar au facut tot ce s.a putut ca restul fetelor să nu stie. Laviniei îi erau puţin antipatice, le spunea Mimoze. Nici eu însumi nu am ştiut de venirea ei, până când nu am auzit un ciocănit vesel însoţit de un chicotit naiv la uşa camerei mele din Florenţa. Nu putea fi decât ea. De cum i.am deschis a dat năvală râzând în camera mea puţin spaţioasă cu un bagaj mititel (spre uimirea mea) şi începuse să.mi povestească peripeţiile de pe drumul de la gară până la adresa locuinţei mele. După ce a analizat camera cu minuţiozitatea specifică ei şi după ce s.a uitat puţin pe geamul micuţ de pe peretele dinspre răsărit prin care se vedea jumătate din Florenţa, m.a luat în braţe şi m.a sărutat pe obraz. Mănuţele ei mici îmi cuprinseseră gâtul şi simţeam o apăsare rece pe venele gâtului care pulsau sânge fierbinte. Atunci am regretat că îi sunt frate şi nu amant. Era neschimbată, doar puţin maturizată. Fizic. Cât despre spiritual sau psihic, aveam să aflu mai târziu. Era entuziasmată nebuneşte, pentru că tremura de emoţii. Întotdeauna îşi dorise să călătorească, fie şi pe jos, dar voia să cunoască lumea aşa cum mă cunoştea pe mine, după cum îi plăcea ei să spună. Am stat toată noaptea de vorbă, în seara aceea. Un timp mai târziu, o luam cu mine la Colegiu, unde învăţa şi ea muzică.  Rectorul mă credea un student eminent şi îmi oferea multe facilităţi, aşa că atunci când i.am spus că sora mea a venit în vizită şi ar dori să asiste la câteva cursuri a acceptat fără tăgadă. Învăţam flaut, dar Laviniei nu îi plăcea, motiv pentru care fugea la cursurile de canto. O dată nu am găsit.o la sala de canto clasic şi nu era nici în curtea interioară. Am căutat.o mult timp şi am găsit.o în depozitul de piane, habar n.avea că trecuse mult timp şi că eu am căutat.o aşa mult timp.
-Nu ai bănuit cât de puţin că aş putea fi aici? Haha! De ce atâta dramă? Naivule!
Vorbea de parcă ea îmi era sora mai mare, dar nu mă deranja, eram bucuros că am găsit.o. Nu voia să plece din depozit pentru că nu mai cântase de mult la pian. Am rămas deci să cântăm noaptea aceea.
Mai apoi s.a angajat ucenică la o croitoreasă. Învăţa muzica, odată cu mine, şi îşi croia rochii cu ajutorul bătrânei croitorese. Cu banii pe care îi primeam de la Colegiu ne descurcam binişor, iar cu banii câştigaţi de Lavinia ne.am cumpărat un pian. Era foarte vechi, ce.i drept, şi l.am luat cu o sumă destul de mică de la un prieten de.al profesorului de vioară de la Colegiul meu, deci am avut o achiziţie mijlocită şi inevitabil facilitată. Domnul care ne.a vândut pianul se numea DiGrazio. Era un domn cu nasul pe sus, de viţă nobilă, din câte se spunea, care primise o moştenire colosală, pe care acum o lichida ca să.şi "vivere la mia vita". Pentru un oarecare motiv ne.a dat pianul la circa o treime din preţul iniţial. Şi.a schimbat oferta după o vizită a profesorului meu de vioară... însoţit de Lavinia. Eu rămăsesem să îmi strâng cursurile şi nu am putut fi de faţă la acea vizită, iar când l.am întrebat pe profesor cum de DiGrazio s.a răzgândit, a început să râdă. Iar Lavinia mă asigura doar că nimeni nu a avut nimic de pierdut. Puştioaica se distra de minune!
    Dar într.o zi am auzit.o vorbind cu cineva pe geamul mic al camerei mele...

Va urma