River flows in you

Schimbarea

     În acea seară, jos, în stradă, chiar în faţa blocului vechi în care se găsea şi camera în care locuiam eu, oprise o trăsură frumoasă. Un tânăr înalt mângâia unul dintre cei doi cai înhămaţi din faţa trăsurii. Caii erau mari şi maiestuoşi, cu hamuri lucitoare, cu ochelarii din piele neagră şi cu potcoave care loveau din când în când cu un zgomot înăbuşit drumul pavat al Florenţei. Amândoi erau negri, într.atât de negri încât făceau seara care tocmai se lăsa peste oraşul zgomotos să pară o zi însorită. M.am speriat la început, fiind obosit de la cursuri şi cu gândul zburând la examenul din gamele majore cu diez pe care trebuia să îl dau a doua zi. Cine s.ar fi gândit ca muzica te extenuează? Eu, oricum, fiind student la un Colegiu din Florenţa, trebuia să mă ridic la standardele impuse acolo. Aceste rigori mă consumau, singura mea oază era Lavinia , care mă mai îmbărbăta şi care mă ţinea la curent cu micile evenimente culturale sau sociale şi, mai târziu, şi politice, care se petreceau în oraş. De asemenea, tot ea însămânţase în mine ideea plăcută a unei vizite la Veneţia. Mă delectam ascultând.o când îmi povestea despre fiecare zi minunată pe care o vom petrece în micul nostru sejur veneţian şi despre fiecare seară în care vom admira împreuna Grand Canale dintr.o bărcuţă veche de lemn. Vorbea cu acelaşi entuziasm pe care îl simţeam în glasul ei în adolescenţă, când fugeam în luminişul din pădure...

     Îmi cer scuze de la tânărul de lângă cai, care se uita la mine cu o privire uimită, puţin ironică. Probabil, fără să îmi dau seama, speriindu.mă la vederea cailor, i.am lăsat impresia că nu am mai avut de.a face cu animale în viaţa mea şi că sunt vreun arhiduce deghizat. Ah, tineri naivi!  Am urcat apoi pe scara îngustă şi prost luminată din spatele blocului, atent să nu mă ating de pereţii vechi de pe care cădea, ocazional, tencuiala uscată de timpul prin care patinase. Urc deci, fără să iau aminte la nişte tinere care strigau entuzuiasmate către unul dintre geamurile clădirii. Am trecut, doar, în grabă pe lângă grupul lor gălăgios, şi, îndepărtându.mă, sunetul strident şi vesel pe care îl emiteau pălea şi se lăsa acoperit de sunetul greu şi sacadat al paşilor mei. Când am ajuns în faţa camerei mele de la etajul rece şi nelocuit al clădirii, am sesizat că uşa era întredeschisă. Dinăuntru se auzea vocea Laviniei.

     Intru încet, încercând să nu fac zgomot. Acest lucru nu îmi prea stătea în putinţă, din nefericire, mulţumită podelelor făcute din lemn vechi şi puţin putred, care scârţâiau şi la trecerea unei muşte cu 2 metri deasupra lor. Risc, totuşi, şi mă avânt în propria.mi odaie. Ah, ce aventură credeam că trăiesc! Las lângă pat geanta mea doldora de cursuri şi aştept ca puştioaica să mă remarce. Ea, însă, nici măcar nu concepea că aş fi ajuns acasă. Stătea aplecată pe geam de la brâu în sus, legănându.se între afară şi înăuntru, între frigul şi întunericul serii şi atmosfera caldă, luminoasă a camerei, între mine şi toţi ceilalţi, între mine şi...ei. Doar vârfurile pantofiorilor ei gri se mai atingeau acum de podeaua tocită de sub geamuri; rochiţa roşie i se ridicase, jupa făcută din mai multe straturi de mătase tremura din când în când, şi sub toate se vedeau picioruşele ei subţiri, puţintel bronzate, firave...dar ferme. Pe mijlocul ei trecut prin inel era legată o panglică vişinie, iar la spate stătea spânzurată o fundiţă mică, făcută din capetele panglicii. Puştioaica se sprijinea pe pervaz cu una din mânuţe şi cu degetele celeilalte se plimba pe rama geamului deschis în exterior. Părul îi atârna în jos, aranjat într.o parte, lăsându.i la vedere puţin dintr.un umăr şi gâtul. Câtă melodie, armonie, candoare...cât sublim!

     Puteam auzi, din scaunul meu, tot ce se discuta. Am înţeles... Lavinia conversa cu grupul de tinere care m.a întâmpinat când am ajuns acasă. Mi.am dat seama dupa chicotelile enervante care se ridicau până la geamul meu...nostru.

-Nu aţi putea să mai insistaţi?

-Nu cred, era deja hotărâtă pentru ziua de vineri, şi în plus atunci este plecat şi tatăl ei!