River flows in you

Mascherita

     Am plecat către Veneţia în zorii unei zile răcoroase cu trăsura până la gară. Aveam în geanta de cursuri două costume şi o pelerină subţire (auzisem că vremea este destul de instabilă în oraşele de la mare). Lavinia avea cu ea geamantanul mititel cu care venise la mine cu ceva timp în urmă, atunci când a apărut zâmbind în pragul camerei mele. În geamantanul său îndesase cu dibăcie multele rochii pe care şi le croise singură, panglici şi eşarfe, pelerine de diverse culori, grosimi şi forme şi, bineînţeles, cel puţin două perechi de pantofiori. Acum era încălţată cu ghetuţele gri pe care i le.am cumpărat chiar eu, şi se îmbrăcase cu o rochie diafană, cu o eşarfa elegantă şi cu neaşteptat de mult entuziasm. Spunea că această stare minunată a ei se asortează cu ţinuta şi, mai ales, cu ziua aceasta. Mă mulţumea neaşteptat de mult să o văd colorată de atâtea emoţii minunate. Începeam să cred că îmi voi recăpăta sora pierdută printre şacalii aceia din Florenţa.

     Odată urcaţi în trăsură, Lavinia a început să socotească orele pe care le vom petrece pe drum până în Veneţia. Din nefericire, calculele ei nu mai încetau, pentru că de fiecare dată se părea că omite un amănunt, că nu ia în vedere toate posibilele întârzieri, sau, din contră, că îşi ia o marjă de siguranţă prea mare, că adaugă inutil prea multe minute şi tot aşa. De parcă ar fi ghicit momentul când răbdarea mi.a ajuns la capăt, s.a oprit din planificare, s.a ridicat uşor de pe băncuţa din faţa mea, şi aplecându.se, fără să.şi piardă echilibrul în legănatul sacadat al trăsurii, mi.a zâmbit şi m.a sărutat pe frunte.

-Mulţumesc! a zis apoi cu încredere şi înflăcărare, privindu.mă în ochi cu priviri ce veneau din tenebrele sufletului ei. Eram prea obosit şi stresat ca să mă las înduioşat, dar totuşi, involuntar, i.am zâmbit înapoi şi i.am răspuns cu o înclinare de cap. Avea în privire un ceva indescriptibil, de parcă privea un foc şi apoi îl reflecta cu proprii ei ochi. Credeam că e doar entuziasmul. Din nou, ce naiv...

    Interminabilul drum cu trăsura s.a sfârşit, totuşi, la un moment dat. Am coborât cu grijă bagajele în faţa gării, dar chiar atunci mi.am dat seama că nu am plătit vizitiul. Stătea şi îşi aştepta banii cu o figură plictisită, puţin tâmpă, care mi se părea cunoscută. N.am luat, însă, în seamă acest detaliu şi i.am înmânat, în grabă, câteva monezi, mulţumindu.i. Eram puţin distras, emoţionat înaintea unei călatorii.

    Înainte să îmi dau seama, Lavinia intrase în gară, lăsându.mă în urmă. Din fericire, am recunoscut.o uşor, după rochia aranjată şi părul coafat cochet. Am ajuns.o din urmă, şi, verificând biletele, i.am oferit braţul şi ne.am îndreptat împreună spre vagonul în care trebuia să ne urcăm.

     Am privit puţin circumspect la vagonul care ne era rezervat. Cu toate că era aspectuos, cu toate că avea o eleganţă rafinată, exact cum îşi dorise Lavinia, avea un aer care nu.mi inspira încredere, şoptea printr.o voce neauzită vestea unei întristări zdrobitoare. Am încercat, însă, să ignor aceste senzaţii până când am simţit mâna firavă a Laviniei bătându.mi umărul.

-Dragul meu, eşti un aiurit. Unde îţi este valiza? Uite, doar ale mele sunt aici! Sper că nu ai uitat.o acasă, pentru că...

     Nu o mai ascultam pentru că mi se blocaseră gândurile în panică. Încercam să îmi dau seama ce se întâmplase cu valiza mea. Nu, nu se putea să o fi pierdut... Dar când...?

-Nu pleca de aici! Trenul va mai staţiona puţin, te rog, Lavinia, să nu pleci!

     Am coborât grăbit, beat, din tren. Nu îmi puteam controla sentimentele, gândurile, reacţiile...Mă năpădea senzaţia pe care am avut.o în acel vagon. Cum s.a putut întâmpla asta? Credeam că am avut grijă de tot...Ce greşeală s.a strecurat? Cum ar trebui să rezolv asta? Se aude un tren şuierând? Dacă nu voi găsi valiza? Dacă nu voi găsi vagonul? Unde mi.au fost gândurile? Ce m.a distras?

     Cu astfel de gânduri haotice, deslânate în minte, rătăceam prin gară. Am ajuns la intrare, exact acolo unde ne lăsase trăsura, unde dispăruse Lavinia. Mulţi oameni se îmbulzeau, strigând şi îmbrâncindu.mă. Eram ca hipnotizat.

      Brusc, mi s.a golit mintea. Mi.am văzut valiza, răsturnată lângă scări. Era acolo unde o lăsasem înainte să mă las distras de vizitiu, de Lavinia... Atunci mi.am dat seama că nu valiza mă adusese la disperare. Nu îmi păsa de ea. Nu pe ea o căutam. Nu din cauza valizei gândurile mi s.au transformat într.o tornadă. Valiza era aşa neînsemnată, era un pretext. De aceea am rămas paralizat, pentru că nu mai ştiam ce caut de fapt, nu.mi puteam găsi, sau regăsi, scopul. Ceea ce a produs, de fapt, toată starea aceea incertă, hipnotică, ceea ce m.a paralizat încet, pe nesimţite, a fost incapacitatea mea. Una amplă, complexă, fatală. Incapacitatea de a îmi concentra gândurile, de a raţiona obiectiv, de a desluşi conspiraţia...nu văzusem dincolo de masca sclipitoare, da, da, fusesem un naiv... M.am lăsat prostit de o mască.

     Fără să cobor să îmi iau valiza, am alergat înapoi la vagonul în care trebuia să urc. Eram mobilizat de o forţă indescriptibilă, nu priveam în jur, încercam doar să răzbat printre interminabilele grupuri de oameni ce.mi stăteau în cale. Fugeam ca într.un vis. Poate asta şi era...un vis...poate, poate...

                                 ***

     Bineînţeles, eforturile mele au fost zadarnice. Când am ajuns, trenul pornise. Ştiam că aşa avea să se întample, şi totuşi am persistat în alergăturile mele nebuneşti prin gara plină.

     Lavinia era în vagon, stătea aplecată pe geam, de la brâu în jos afară. Îşi desfăcuse părul, iar buclele negre îi atârnau afară, unduindu.se în curentul făcut de tren. Era exact ca atunci când am găsit.o aplecată pe geamul camerei mele, vorbind cu fetele acelea...doar că de data asta era aplecată spre mine. Câteva lacrimi îi întunecau ochii şi o expresie jalnică îi stătea pictată pe faţă. În zgomotul asurzitor al trenului am auzit.o strigând "Îmi pare rău!", cât timp mă privea adânc în ochi, trădându.mă cu nonşalanţă. Păreri de rău pline de falsitate, o mascată frumoasă, dar seacă, goală...

     După plecarea trenului am rămas scârbit, amuţit, pustiit, cu ochii în gol. Ghidat de o forţă vagă, m.am întors la intrare, cu un gust amar. Deodată s.a declanşat o avalanşă de revelaţii în mintea mea... Vizitiul era Ninio, un prieten snob al Laviniei, el mi.a distras atenţia cu un şiretlic ieftin...mulţumirile Laviniei de atunci, din trăsură, erau pentru complet altceva decât ceea ce mi.aş fi imaginat eu, atmosfera aceea din vagon, presentimentele mele, teatrul Laviniei...toate fuseseră plănuite... Iar eu am fost o marionetă.

     Mi.am luat valiza şi am plecat pe jos acasă, mă dezgustau vizitiii...

                             ***

      Niciodată nu am mai reluat în minte ziua aceea, niciodată nu am încercat să îmi explic nimic. Până azi.

                   Va urma...