River flows in you

Strada Ognisanti

     Cu toate aceste amintiri răscolindu.mi mintea, deschid, uşa casei părinţilor mei, păşind precaut înăuntru. Scârţâitul ei mă pătrunde, tot corpul meu cade pradă unui fior dulce amărui, unei senzaţii reci, care mă pironeşte un timp în loc.
     În acele câteva momente de la început, chiar când am intrat în casa părăsită, aveam impresia că trăiesc de două ori, că sunt scindat între timpuri diferite, că ochii mei văd simultan lumi diferite, că sentimentele mele pendulează între stări spirituale instabile, fluide...senzaţii indescriptibile. Chiar dacă fizic mă aflam în mod incontestabil efectiv în prezent, în casa părăsită a părinţilor mei, gândurile mele erau complet desprinse de constrângerile "aici şi acum". Fericite, eliberate, gândurile mele se plimbau prin casa animată a copilăriei mele, dansau împreună cu surorile mele pe muzica pianului, ascultau cuvintele bunicului meu, luau ceaiul în grădina mea, la umbra mărului bătrân...da, mă dedublasem datorită libertaţii gândurilor mele.
     Şi totuşi, inima mea împietrită şi gândirea pragmatică nu mă definesc deloc ca pe un tip nostalgic sau sentimental, aşadar, ce a generat aceasta avalanşă de trăiri în mine?...Am aşteptat nemişcat câteva momente, ca să mă conştientizez în întregime, să devin lucid din nou. Şi atunci mi.am dat seama...
     Acel ceva ce mi.a declanşat starea aceea de transcendenţă psihică, spirituală, acel ceva care a trezit în mine pulsaţia unei vieţi moarte, acel ceva nu era decât un vechi cântec la pian de.al mamei. Îl auzeam aici şi acum, puteam fi sigur de asta. Cu cât ascultam mai atent, cu atât sunetele se auzeau mai intens, şi eu eram atras către sursa lor cu mai multă ardoare. Hipnotizat, fascinat,  îmbătat de o armonie a unor amintiri...
Vocea care îl fredona suna cristalin, articula blând versurile: Pe o stradă înflorită de soarele frumos...
     Cântecul părea că vine dinspre vechiul salonaş al mamei, acolo unde a fost pianul ei. M.am îndreptat, deci, într.acolo. Podeaua de lemn, îmbătrânită de vreme şi de singurătate, a început să scârţâie subţire sub paşii mei grei. Cântecul s.a oprit.
     Abia atunci mi.am adus aminte cu exactitate de această melodie. Era un cântecel scris de mama mea pentru...Lavinia. Acorduri majore, gama Sol major cu armură simplistă, fără prelungiri, uşor de reţinut şi de învăţat pentru o copilă ca Lavinia. La cererea Laviniei, cântecelul a fost numit Strada Ognisanti, după o stradă italiană fermecată dintr.o poveste pe care ea o citise.
     Ceea ce m.a împiedicat la început să recunosc cântecul a fost schimbarea modului: în copilărie am auzit această melodie doar în modul major, iar acum, pentru prima dată, am auzit.o în minor. (Pentru a înţelege legătura dintre aceste noţiuni muzicale şi atmosfera descrisă sau trăirile personajului, este necesar ca cititorul să cunoască trăsăturile de bază ale celor două moduri:major şi minor. Modul major este specific cântecelor cu un tempo mai accelerat, care inspiră bucurie, vivacitate, trăiri pozitive. Modul minor, însă, presupune o melodie mai lentă, care să sugereze nostalgie, tristeţe, gravitate, profunzime a trăirilor. Iată deci, contrastul dintre aceste două noţiuni muzicale este sugestiv pentru contrastul dintre cele două momente din viaţa personajului şi pentru acela dintre copilărie-simbol al naivităţii şi bucuriei, şi maturitate-o vârstă a lucidităţii şi a realismului sobru.)
     Da, aceasta era diferenţa, una care a eclipsat  toată candoarea acestui cântec. Pentru că melodia se oprise, am profitat şi am înaintat către salonaş. Chiar înainte de a intra pe uşa acestuia, am avut senzaţia că ştiu ce urmează să se întâmple, că undeva, cândva, am mai trăit asemenea momente.
     Pe taburetul deteriorat din faţa pianului stătea o brunetă, cu părul puţin dezordonat, cu o rochie vişinie cu fundă la spate şi cu nişte mâini subţiri, gingaşe, care voiau să mângâie clapele prăfuite ale pianului, dar parcă aşteptau o permisiune. Un chip puţin palid, cu ochi mari şi negri, s.a întors către mine. Buzele ei reci, puţin colorate, schiţau un zâmbet cald, dar uşor arogant.  Pe faţa ei nu a apărut nicio expresie de uimire, de parcă aş fi fost aşteptat.
-Mai ştii cântecul acesta? m.a întrebat cu glasul binecunoscut, dar uşor îngroşat, şlefuit, rafinat. Se pare că nu întâmplător i.am dat acesta nume... A chicotit încet, cu puţină tristeţe în ochi.
     Nu am răspuns nimic, pentru că ştiam că ea va continua.
-De atunci am locuit pe Strada Ognisanti, chiar lângă Piazza San Marco, în Venezia. Ironic, nu? ...M.am întors cu două zile în urmă aici, în ţară. DiGrazio a fost ucis.
     Spunând asta, o durere lucidă, ruptă din drame întunecate pentru a frânge o inima, îi aprinsese scântei vii în ochi. "De atunci" însemna de la despărţirea noastră. Venezia...exact aşa cum îşi dorise. Dar acest DiGrazio...de unde îi cunoşteam numele?...
-Am venit aici pentru că nu aveam unde altundeva să merg, sper că nu te voi deranja, a continuat ea. Şi, oricum, casa asta e o ruină absolută, mai puţin pianul acesta...
     Nu mai vorbea cu aceeaşi superioritate nesuferită, aşa cum făcea demult. O apăsare întunecată îi sufoca glasul când încerca să îmi vorbească. Avea în voce un tremur fin, aproape insesizabil, care era, probabil, rezultatul a multe nopţi şi zile înecate de plâns. Inflexiunile glasului nu mai erau, ca înainte, manifestări ale emoţiilor trăite pur, adevărat, ci simple scăpări biologice, datorate trecerii timpului şi degradării fizice a fiinţei umane.
     Mi.am dat seama, brusc, cine era acel DiGrazio...Era nobilul bogat care ne.a vândut pianul la un preţ foarte scăzut după intervenţia Laviniei, atunci, în Florenţa.
-DiGrazio, a început Lavinia, cu un glas sec, de parcă mi.a citit gândurile, nu a fost un om bun.
     A făcut o pauză insinuantă. Nu ştiam ce să cred. Nu o mai recunoşteam în femeia aceasta pe sora mea mai mică, pe tânăra plină de viaţă, cu ochii veseli şi vocea caldă. Cu buzele tremurând, a şoptit:
-Am făcut ce trebuia.
Apoi a început să cânte la pian acelaşi cântec pe care l.a cântat la venirea mea. Cu inima împietrită, m.am îndreptat spre uşă, fără emoţii, fără dorinţa de a supune gândirii sau de a interioriza ce am aflat, ce am trăit acum.
     Acum ea îngâna monoton şi fad versurile:
-Pe o stradă înflorită de soarele frumos,
Strada Ognisanti
O fată îşi îmbrăţişa iubitul, drăgăstos,
Strada Ognisanti.
Cu buzele îi cânta, timpul a mai trece,
Strada Ognisanti,
Dar cu mâna.l înjunghia, nemilos şi rece...