Îngerul păzitor

            Cerul era întunecat, iar prin perdeaua de fulgere ameninţătoare nu se putea desluşi nimic. Divinităţile erau mânioase. Mânioase cum nu mai fuseseră niciodată. Lumea se temea de lucrul care putuse enerva în asemenea fel marii zei. Întrebarea de pe buzele tuturor era “Cine?”. Cine reuşise sa provoace o asemenea problemă? Cine avusese curajul să se împotrivească cuvântului unui zeu? Cine avusese nesăbuinţa sa facă aşa ceva? Răspunsul era “El”!

            El, care cauzase atâtea necazuri omenirii. El, care fusese exilat din cauza faptelor făcute. El, care nu mai însemna nimic în ochii nimănui. Tocmai El, tânărul demon avusese tupeul să facă  aşa ceva? Cu ce preţ? Ce câştiga El dacă îi enerva pe zei? Ce era oare cu putinţă să câştige din aşa ceva? Numai dacă ar fi ştiut ei…

            Tânărul nostru demon avea numai şaisprezece ani. Era doar un copil. Un copil cu nişte păcate mult prea mari pe umeri. Un copil prostuţ care îşi pierduse locul în Rai. Da, spre surprinderea tuturor, El chiar fusese în Rai. Îşi primise acel loc pentru fapta eroică făcută…

Pe vremea când era încă un om, demonul nostru era un copil problemă. Întotdeauna intra în toate necazurile şi nimeni nu îi era pe plac. Mama lui fusese singura persoana pe care o iubise vreodată. Singura persoană care nu îl privea ca pe un copil problemă. Singura persoană care fusese acolo pentru el când avusese cea mai mare nevoie. Demonul nostru fusese un copil bun până într-o zi. Era un băiat de vreo paisprezece ani care se chema Mihai în ziua în care primise vestea că mama sa, singura fiinţă din acea lume amară la care ţinea cu tot sufletul, fusese întru-un accident grav de maşină. Se dusese într-un suflet la spital. Nu mai vedea şi nu mai auzea nimic în jurul său. Vroia doar să ajungă cât mai repede şi să vada că mama lui era bine. Imaginaţi-vă doar reacţia lui când i s-a spus că nu are voie să o vadă. Cum îndrăzneau să îi spună aşa ceva? Reacţia lui violentă nu fusese pe placul medicilor din spitalul respectiv. El începuse să fie violent, iar o asistentă s-a simţit nevoită să îl calmeze. Reuşi să ajungă la el şi să îi înfigă în mână un anestezic foarte puternic. Vederea i se înceţoşă şi genunchii i se înmuiară. Nu mai putea face nimic. Corpul nu îl mai asculta. Renunţă. Nu avea ce să mai facă. Totul deveni întunecat. De atunci nu îşi mai amintea nimic.

            Se trezise într-un pat de spital cu asistenta care îl anesteziase stând lângă el. Îl privea îngrijorată. Băiatului îi îngheţă sângele. Ochii femeii nu îi dădeau o presimţire bună. Vru să zică ceva, dar glasul femeii îl întrerupse:

            - Cum te numeşti, dragă? vocea ei era caldă şi blândă.

            - Mihai, răspunse el cu jumătate de glas. Efectul anestezicului încă nu dispăruse complet. Privirea îi juca încă feste şi nu avea încredere în propriul corp. Mihai, spuse încă o dată, mai tare şi mai clar.

            Femeia nu mai zise nimic. Se ridică de pe scaun şi se apropie de el. Îl strânse în braţe fără să spună vreun cuvânt. Tăcerea ei era însă tot ceea ce îi trebuise băiatului pentru ca să îşi dea seama de ce se întâmplase. Îl trecu un fior pe spate. Nu avea cum să fie adevărat. Nu vroia să fie adevărat.

            - Îmi pare rău, şopti femeia şi îl strânse mai tare în braţe. În momentul acela Mihai cedă. Lacrimile îi apărură pe faţă şi nu putu face nimic pentru a le opri. Îşi ascunse faţa  şi lăsă toţi nervi să i se scurgă.

            - Nu, nu, nu, repeta încontinuu. Nu poate fi adevărat, spuse el printre lacrimi. Zi-mi, te rog, că nu e adevărat, o imploră pe femeie de parcă aceasta putea schimba ceva.

            - Îmi pare atât de rău, încercă ea să îl consoleze. Nu vroia să îl vadă plângând, mai ales când ştia că bietul băiat nu merita necazurile prin care trecea. Totul o să fie bine, îl asigură ea.