23.04.1996
Salut.
Te intrebi cum am ajuns sa scriu in jurnalul asta total deprimant? Daca n-ai nici macar o idee,lasa-ma sa iti spun o poveste frumoasa de dragoste cu sfarsit tragic. Voi incepe cu inceputul.
p.s: sper doar sa nu fi dezamagit de continut.
Deci,Salut. Ma numest Lily Sterling,am 17 ani(aproape 18) si am fost diagnosticata cu dementa Alzheimer asa ca e posibil sa uit ce am scris aici si sa ma prezint din nou. O sa te enervez putin,deci imi cer scuze de pe acum.
Boala mea a fost depistata acum cateva luni. Poate te gandesti cum e posibil ca o persoana care nu a ajuns la varsta maturitatii sa fie diagnosticata cu asemena >>minune<< dar lasa-ma sa iti explic cat de speciala m-au numit medicii. Alzheimer este o afectiune progresiva, care distruge treptat memoria si alte functii mentale importante. Este, totodata, cea mai des intalnita forma de dementa. La pacientii cu Alzheimer, celulele creierului se degradeaza si mor, cauzand un declin la nivelul memoriei si al functiilor mentale. Cu asta,pot incepe una din amintiri care este notata chiar pe prima pagina a acestui jurnal.
Ca orice adolescent,am fost indragostita. Ce e dragostea? Habar n-am. Mi s-a spus ca dragostea este atunci cand spui ceva rau despre tine...si ti-e frica ca acea persoana de care esti indragostit nu te va mai iubi din cauza asta. Si apoi acea persoana te surprinde iubindu-te chiar mai mult.
Exact asa. Asa era Peter. Baiatul de care m-am indragostit. Imi vedea imperfectiunile perfecte si se asigura sa imi acorde atentia necesara pentru a ma face sa nu ma simt singura. Nimeni nu e perfect,dar el...El a fost o exceptie. El a fost vocea care mi-a spus sa ma iubesc si care m-a incurajat sa fac ceea ce mi-am dorit. M-a tinunt strans la pieptul lui cand nu ma mai puteam tine pe picioare. El a fost speranta vie. Pulbere de stele si universul din inima mea,din capul meu. Obisnuia sa imi cante la chitara cand eram doar noi,la marginea acelui drum ce ducea spre locul in care Nancy,sora lui si cea mai buna prietena a mea ne-a facut cunostinta. Vocea lui...Am uitat-o.
Intr-o zi,am luat pensula si am inceput sa pictez pe o panza acea fata blanda,cu par ciufulit si roscat,cu pistrui ce formau constelatii de la obraz spre barbie,gatul lui lung si claviculele proemintente. A fost o persoana inalta si putin adus de spate. Mergea lent si relaxat ca si cum nu exista vreun sfarsit.
Am pastrat acel tablou pe dulapiorul de langa pat,lipit de lampa,langa trandafirul pe care mi l-a dat la prima noastra intalnire. E inca acolo,uscat,ofilit dar plin de amintiri pe care chiar imi doresc sa nu le uit.
