double challenge » btr

13. Un moment de neuitat

♒Kendall

cu şase ore înainte

Da, bine, erau cu toţii nişte nesimţiţi. Era vorba numai de căutarea unui copil, care trebuia să ajungă astăzi la el acasă, sau aşa ceva, şi începeam să mă îngrijorez. Adică stătea în faţa mea, ea, Caye, şi se plimba dintr-un capăt al altuia al încăperii; iar asta nu se întâmpla de obicei. Era pe punctul de a intra într-un atac de panică.

-Da, trebuie numai să ne descurcăm. OH. HAIDE. Nu are cum să fie atât de greu, jur.

-Uite, trebuie să-l căutăm. Aşa că nu mai sporovăi şi mişcă-ţi fundul (ăla sexy - nu am zis şi asta) şi intră prin camerele alea, pentru că îmi voi ieşi din minţi dacă nu îl găsim, şi nu vrei să mă vezi aşa.

-Am crezut că deja mă uit la tine-cel-ieşit-din-minţi.

-Foarte amuzant. Dar pentru ca să-l găsim pe micuţul distrugător, ar trebui să ne prefacem măcar că suntem Poirot şi Marple. Cred că numai abilităţile lor ne-ar ajuta acum, zău. Opreşte-te şi concentrează-te pentru o clipă!

Caye mă fixă cu privirea şi puteam simţi descărcările ce aveau să urmeze din cauză că m-am răstit la ea. Dar o merită. Nu eu sunt cel care pierde un copil şi apoi se milogeşte pentru ajutor. Sincer acum, cine pierde copii? Nu sunt eu genul ăla de geniu, dar nu aş pierde un copil. Oh, super, tocmai m-am făcut singur geniu. Mă transform într-o clonă de-a lui James. Chiar şi aşa, am putut zări licărul din ochii lui Caye.

-Jake e atras de dulciuri. Şi i-am spus că le-am ascuns pe toate în sistemul de ventilaţie. Asta înseamnă că s-a rătăcit pe-acolo, nu-i aşa?

Am aprobat oarecum din cap. Nu eram sigur în legătură cu abilităţile lui Caye de a se descurca în vreo împrejurime, aşa că am urmărit-o îndeaproapre. Culoarul îngust al holului avea ieşirea într-o parte în care nu mai ajunse nimeni de mult, fiindcă praful se ridica destul de mult când păşeam pe lângă mobilă (ce era formată dintr-o masă de mahon şi o bilbiotecă aproape goală) sau diverse lucruri aruncate pe jos. Spun lucruri fiindcă e întuneric şi habar nu am pe ce aş putea călca. Caye mă trimise oricum după o lanternă, însă, cum nu găsisem ceva mai bun, mi-am adus telefonul şi l-am folosit ca să luminez.

-Sistemul de ventilaţie ar trebui să înceapă de aici, rosti uşurată (aşa părea). Am nevoie de un scaun, Kendall.

Aşa că i l-am adus.

Mă comportam ca un mic servitor. Caye ori avea nişte metode stranii de a controla minţile oamenilor, ori mă lovisem destul de tare la cap, fiindcă nu urmez ordinele de obicei, mai ales pe tonul folosit de ea. Când mă împrieteneam cu un străin, aşa cum a fost aceasta la început, mă enervau la culme toate nevoile lor şi figurile ce le intraseră în cap; însă o cunoşteam, şi era plăpândă, în interiorul sufletului ei. Ştiam că dincolo de această carapace ce dorea să pară dură, se ascundea o persoană drăguţă şi nostimă, care a avut parte de prea multe dezamăgiri ca să mai arate cine este ea cu adevărat.

-Ştii, ar trebui să fii foarte atletică pentru a ajunge acolo sus, şi pe deasupra să te mai şi înghesui şi să înaintezi.

-Care ar fi problema? rosti Caye în timp ce se cocoţa pe scaun, care, dacă mă întrebaţi pe mine, era cam şubred.

-Tu nu eşti foarte atletică. În orice caz, nu eşti atletică în mare parte a timpului.

-Eu nu sunt atletică, sunt foarte atletică. Aşa că du-te dracu.

-Caye, să fii atletic nu înseamnă să probezi toată ziua pantofii italiani pe care îi primeşti de la familie şi să îi faci în ciudă la James pe tema asta.