double challenge » btr

10. Plictiseală şi gelozie

♒Caye

Spuneţi-mi vă rog că nu am rămas singură acasă. Singură. Singură. Singură. Singură. Singură-

Cleo încearcă să mă evite sau cum? Nu mai înţeleg nimic de câteva zile încoace. Îşi petrece tot timpul cu băieţii, iar pe mine mă lasă ca pe un prosop transpirat, umed şi cleios, singură. Ce înseamnă asta?  Unde s-au dus clipele "Voi fi aici când te vei plictisi, oricât de tare m-ar durea să te văd plictisită"? Unde sunt momentele în care ne făceam în toate felurile? 

De când ne petrecem timpul cu băieţii, Cleo stă cu Logan. Ce are Logan şi nu am eu?

Bine, nu răspundeţi la asta. Ştiu ce are. Are multe.

-Cleo? nimeni sub canapea. Cleo? nimeni în bucătărie. Cleo? nimeni pe balcon. Cleo? nimeni la baie.

Nu era de găsit. Mă simt atât de singură, părăsită, încât-

Îmi e foame. Singurătatea îmi produce foame. Da, da, ştiu, nu ar trebui să îmi fie foame din moment ce sora mea lipseşte, şi probabil şi mintea mea e pe undeva prin nori. Ce ar trebui să fac astăzi? Toul e atât de plictisitor - parcă şi praful era plictisit de viaţă, şi puteam jura că în stânga mea, o vază era pe cale să se spragă. Să te sinucizi din cauza plictiselii? Nu e o soluţie.

-Te-am prins! am spus, răsuflând uşurată când am prins vaza între degete.  

Revenind, mi-am dat seama, din nou, de ce eram în drum înspre bucătărie. Stomacul începea să îmi ghiorţăie din ce în ce mai tare, şi am reuşit să deschid frigiderul. Am văzut.. nu pot descrie. Întregul paradis. Un tort de ciocolată zăcea neatins în frigider. Un tort. Ciocolată. Încep să am halucinaţii. 

Dar ştiu ce mi se întâmplă de la ciocolată pe stomacul gol, aşa că, pentru ai demonstra lui Cleo că pot fi responsabilă şi fără ea în jur, am pregătit un mic dejun adevărat, format din pâine prăjită şi apă. Okay, nu mă descurc fără Cleo. Noi suntem ca şi pâinea şi untul. Eu fără ea e ca şi un şiret fără agletul lui. Adică neimportant, neinteresant, ne-bun, nemaiîntâlnit. Pot găsi foarte multe adjective care încep cu ne, dar foamea şi plictiseala au de spus cuvântul lor. 

Ca să nu mai lungim povestea, am dorit să iau pâinea din prăjitor, dar într-un moment de prostie absolută, m-am ars la deget. Minunat, acum trebuie să îi explic lui Cleo cum m-am -

Staţi, Cleo nu e acasă. Asta înseamnă că sunt liberă. Pot să fac orice! Orice îmi taie capul! Mă comport ca o adolescentă, nu-i aşa? Una ieşită din tipare, cu o bandană hippie şi căşti verzi în urechi, ah, şi părul foarte lung, până la fund. Visez cu ochii deschişi la cineva care vreau să fiu. Hai, gata, tu nu eşti aşa, tu eşti o şomeră fericită, cu un tort de ciocolată în frigider şi o pălărie de pui pe care o vei arde. Viaţa e foarte frumoasă, nu?

A fost, până când mi-am amintit de arsură, pe care abia acum o simt. Înjurăturile curgeau ca şi apa dintr-un izvor, aşa că mi-am presat o bucată de vată cu spirt -auch- pe arsură. M-am abţinut să nu ţip. 

Bine, acum pâinea asta nu arăta foarte bine. Apa, în schimb, avea un gust formidabil. Am înghiţit pâinea pe jumătate nemestecată, deoarece, dacă mi-ar fi pregătit-o altcineva, categoric nu avea gust de vomă. La restaurant nu mă ocupam cu gătitul, doar cu livratul şi purtatul costumului de pui. De ce trebuie să fac totul singură? Unde e Cleo?

Ah, uitasem, a plecat la băieţi. De ce la băieţi? Nu înţelegeam de ce nu mai vrea să stea cu mine. Poate nu eram cea mai drăguţă, sau inteligentă, sau frumoasă -am mai spus asta o dată?- sau îndemânatică, sau cool, sau cu un car de bani în spatele curţii, sau cu o freză stilată, nici măcar nu sunt îndrăgită de persoanele din jurul meu -înafară de Cleo, ea mă îndrăgeşte- şi, în nici un caz nu sunt utilă în casă sau prin curte, nici măcar nu ştiu ce e aia o şurubelniţă, ca să spun că pot repara chestii; dar am foarte multe calităţi, dar care sunt bine ascunse, pentru că atunci când îţi arăţi calităţile, oamenii te iubesc, te ajută, te adoră -  cine ar vrea asta?