O lume se prăbușește

Cap I

-La poză toată lumea! Zâmbiți!

       Toată viață am urât acest cuvânt stupid, această acțiune făcută din obligație numai pentru a arăta lumii ce familie frumoasă suntem noi, cei de pe strada M., "care fac toată ziua tărăboi și bagă copiii în sperieți", așa cum ne mai numeau vecinii din când în când. Oricât ar fi încercat mama să salveze reputația acestei "splendide" familii, nu se putea ascunde după degete niciodată: știau toți ce aveam "la ușă", știau toți ce se întâmpla atunci când portiera mașinii era trântită cu putere, știau toți că avea sa iasă ceva rău. Și "ceva" - ul ăsta nu putea fi rezolvat decât cu țipete, cu scandal, cu vorbe de ocară aruncate la nimereală, probabil pentru a prinde curaj și pentru a-i arăta că nu mai sunt un copil și că sunt capabilă să - i țin piept. Păcat ca niciun "ești un monstru, te urăsc din tot sufletul meu, asa cum n-am urât pe nimeni vreodată" n-a schimbat absolut cu nimic situația familiei, ba chiar a înrăutățit - o, devenindu-i astfel un dușman, un inamic pe care îl privea ca pe un vierme.
- Margaret, de ce nu îți iei tu copiii și vă mutați undeva mai aproape de oraș? Cât crezi ca vor mai suporta răbufnelile voastre? Gândește-te că sunt destul de mari, înțeleg anumite lucruri, văd în soțul tău un exemplu negativ și nu te vor învinovăți dacă îți vei reface viața! Crede-mă, vei avea parte de tot sprijinul lor! Ei te privesc ca pe un erou!
- Și unde să mă duc, Jade? Salariul meu e o porcărie, copiii trebuie sa meargă la școală, sa aibă un acoperiș bun deasupra capului. Și, în plus, ce-ar spune lumea, cei care nu îl cunosc pe John asa cum îl știm noi? Ma vor condamna că am stricat frumusețe de familie... Doar viitorul copiiilor mei ma țin pe loc!
       Și uite așa "reușea" mama sa dea dovada de cea mai proastă încăpățânare posibilă, suportându-i "domnului" toate răutățile, înjurăturile, bătăile... Pentru copii, ar fi fost în stare sa mănânce pământ, ne-o spunea de cel puțin 3 ori pe zi cu ochii în lacrimi. "Să vă văd pe picioarele voastre și apoi pot sa mor", cu toate ca era destul de tânără. Tânără, că ar fi putut oricând sa își refacă viata fără nicio problemă. Însă încăpățânarea ei devenea deja sâcâitoare. Începeam sa cred ca o face expres sa ne strice nouă viața. Acest "n-am unde sa ma duc" ma innebunea la culme.
- M-am săturat de certurile voastre zilnice! Am ajuns sa vin acasă cu frica până-n gât, să mă ascund prin casele prietenilor mei noapte de noapte. Gândește-te la Emily, la Adam, la tine, mamă! Uite în ce hal ai ajuns! Te seacă de puteri! Nu crezi ca e timpul sa pleci? Lasă - l sa se chinuie singur, nu e demn de o familie! Am sa te ajut cu tot ce e nevoie, am sa îți dau bursa pentru chirie, voi lucra în weekend - uri, voi avea grija de tine și de frații mei!
- Tu nu înțelegi, Erin! Nu e chiar atât de simplu! Îți promit, vom pleca de aici într-o bună zi! Mai dă-mi răgaz câteva luni și vom lăsa totul în urmă!
- Dar, mamă, câteva luni înseamnă o eternitate! În lunile astea se pot întâmplă o sumedenie de lucruri!
- Exact, Erin! Se pot întâmpla multe lucruri în lunile astea, bune sau rele. Doar... Doar dă-mi puțin timp...

- Uite ce bine a ieșit fotografia! Oh, Emily! La mulți ani, scumpo! Te iubim atât de mult!
- Da, Em! Ești, oficial, declarată adolescentă! Câți ani ai împlinit? 12,13?
- Am 16 ani, Adam! Poate par "tânără", da' știu mult mai multe ca tine!
- Hei, hei! Fără certuri azi, va rog! Măcar o data pe an sa fim și noi ca o familie!
- Ca tot vorbeam de certuri și de familie! Se oare ca cineva iar a trântit portiera!

     Și o luăm de la capăt...