Pasiuni întunecate (FINALIZAT)

Pasiuni întunecate Capitolul IX

http://blackpearl.ucoz.ro/blog/

        Dădu drumul taxiului la intrarea pe alee. Simţea nevoia să respire, să se adune, să se reculeagă. Străbătu îngândurată şi tristă drumul luminat din abundenţă de becuri încastrate în sticlă mată în formă de piramidă, aşezate pe gresia neagră şi frumos încadrate între palmierii care o însoţeau până la intrare, alee pe care altădată alerga fericită şi nerăbdătoare. Stătea încremenită în faţa uşii de la intrare. Casa impozantă, supraetajată, cu geamuri imense prin care ziua, soarele îşi revărsa razele încălzind-o, zugrăvită în culoarea cafelei cu lapte, era învăluită în întuneric aproape în totalitate, doar la etaj, la una dintre ferestre pâlpâia discret o lumină. Trase aer adânc în piept şi apăsă butonul soneriei. Sunetul familiar răsună adânc în interiorul casei. Nu se auzea nici o mişcare , aşa că Mina insistă. „Este atât de tarziu, poate ar fi trebuit să aştept până mâine dimineaţă” îşi spuse.

Plecase de pe insulă cu sufletul îndoit , îndurerată, dezolată. Viaţa îi jucase cea mai teribilă festă. O aruncase în beznă, o aduse la disperare şi când credea că viaţa ei va deveni infernală îi oferise o rază de speranţă scoţându-i în cale barbatul care reuşise să îi atingă inima şi să se i se lipească de suflet, apoi soarta se hotărâ să o arunce într-un nou  iad.

"Privindu-şi chipul în geamul cabanei lovit de ploaie, amintirile Minei începeau să se reverse asemenea unui fluviu. Revăzu hubloul vasului prin care ochii ei îl căutau, disperaţi, pe Steven. Plecaseră împreună în vacanţă, simţeau nevoia să fie singuri. Nu avuseseră, cu adevărat, o luna de miere, nevoile care nu sufereau amânare ale companiei împiedicându-i să plece, dar Steven, oricât de ocupat ar fi fost, pândise cea mai mică ocazie, cea mai mică posibilitate, pentru a-şi ţine promisiunea făcută înainte de nuntă, de a-i oferii Minei o spendidă ieşire în doi şi insistă să iasă în larg, locul unde amândoi se simţeau liberi, fericiţi şi liniştiţi, departe de ochii lumii, de bliţurile aparatelor de filmat ale  presei şi de toată forfota creată , mai întotdeauna, în jurul lor. Steven se născuse cu sânge de marinar, tatăl lui fusese căpitan de cursă lungă, prin urmare, adora să navigheze, ori de câte ori avea ocazia, pe frumosul lor yacht”Nigthfoll”. Pasiunea pe care o manifesta pentru ocean, fusese primul lucru care o atrăsese la el. Întotdeauna stăpân pe situaţie, calculat şi foarte precis, făceau din el un marinar desăvârşit, pe care te putei baza în cele mai grele momente. Nu alesese calea pe care tatăl lui i-o pregătise şi preferase să se alăture companiei, stând alături de Mina. Nu regretase niciodată această decizie. Mina reprezenta totul pentru el şi ceea ce o făcea pe ea fericită îl făcea şi pe el .

Meritau o pauză, munciseră din greu, iar acum afacerea se putea lipsi de ei pentru o  vreme şi apoi, o aveau pe Bonnie, care se oferise cu plăcere să se ocupe de tot în lipsa lor insistând  chiear, ca ei să-şi ia putin timp liber. Toţi aveau nevoie de odihnă, dar ei  proaspăt căsătoriţi, meritau să se bucure în tihnă de puţină intimitate.

Draga ei prietenă îi fusese alături în toate momentele vieţii ei,o susţinuse şi nu o lăsase nici o clipă singură de la moartea tragică a părinţilor ei, ajutând-o să treacă peste această dureroasă şi inexplicabilă pierdere şi să meargă mai departe. Se trezise peste noapte singură, fără suportul dragilor ei părinţi, complet debusolată şi cu o mare responsabilitate pe umeri, căreia nu ştia cum să-i facă faţă singură. Era de multă vreme în bordul companiei, însă deciziile importante şi strategiile de afaceri intrau în atribuţiile tatălui ei. Învăţase multe alături de el, era o femeie capabilă şi inteligentă, doar că suferinţa pricinuită de moartea lor o copleşea. Plecaseră într-o obişnuită călătorie în interesul companiei, pe care insă un stupid accident de maşină o transformă intr-un coşmar cumplit. Şoferul bolidului, care îi răpise tot ce avea mai drag pe lume îşi luase zilele, părăsind ca un laş această lume, la fel precum trăise, la scurt timp de la începerea  procesului, vazându-şi, astfel şi ultima posibilitate de a le face dreptate celor dragi, spulberată.  În tot acest timp în care Mina era prinsă între nevoia disperată de a pedepsi monstrul care îi luase  părinţii şi compania care trebuia să fie susţinută, Bonnie luase iniţiativa şi se implică  extrem de activ în toate aceste activităţi cărora,  altfel, Mina nu le-ar fi putut face faţă singură.

Furtuna lovea puternic vasul, iar Steven hotărâ că este mai bine pentru ea să coboare în cabină pentru propria ei protecţie, asigurând-o că el avea să o urmeze, imediat ce asigura totul pe punte. În interiorul cabinei confortabile, sunetul vântului era atenuat, balansul pe care îl simţise atât de violent părea că se mai potolise şi pentru o vreme Mina se simţi în siguranţă şi nu în ultimul rând, experienţa soţului ei îi inspira încredere. Simţi o durere înţepătoare în mâna, îşi plecă privirea şi descoperii sânge în dreptul degetului inelar. Verigheta îi intrase aproape în carne şi nici nu băgase de seamă. O scoase aşezând-o pe marginea chiuvetei şi-si curăţă rana cu apă, aşteptându-l nerăbdătoare, dar Steven întârzia şi deşi pierduse oarecum noţiunea timpului, realiză că trecuse destul mult de când intrase în cabină, iar Steven nu-şi făcea apariţia. Teama pentru viaţa omul iubit îi cuprinse inima, iar panica puse stăpânire pe ea. Încetă să mai gândească raţional, tot ce ştia era că trebuia să îl caute şi deşi Steven îi spusese foarte hotărât să nu urce pe punte, sub nici o formă, deschise uşa şi încercă să-l strige. Zgomotul infernal făcut de furtună îi zădărnicea efortul. Se hotărâ să urce şi cu ochii mijiţi încerca cu diperare să-l caute printre stropii deşi de ploaie şi rafalele puternice de vânt.

Vasul se legăna ameninţător, valurile măturau violent puntea, iar Mina înainta cu paşi mici, şovăitori. Îi era frig şi era îngrozită. Steven nu răspundea chemărilor ei, iar silueta lui nu se vedea în nici o parte a vasului.

Auzi un zgomot puternic,încercă să-şi întoarcă privirea spre locul de unde venea acel zgomot, însă intr-o fracţiune de secundă simţi cum totul îi fuge de sub picioare. Izbitura puternică o aruncă în apă. Ameţise pentru câteva momente, dar apa rece ca gheaţa o readuse în simțiri. În jurul ei valurile se agitau cumplit, furtuna se dezlănțuia parcă din ce în ce mai tare. Groaza ce o stăpânea era greu de definit. O lumină se văzu în depărtare, iar în sufletul Minei se aprinse o speranță ,însă imediat realiză că lumina se îndepărta și aproape imediat dispăru în valurile spumegânde.

Nigthfall dispăruse şi o dată cu el și ultimele speranțe ale Minei.

Se zbătu cu diperare să se menţină la suprafaţă, se agăţă de o bucată din yacht ruptă, probabil de furtună, care plutea deasupra apei şi începu să se roage la d-zeu, atât pentru ea cât şi pentru Steven, El, în aceste condiţii, devenind singura ei speranţă, singurul ajutor. Luptându-se cu valurile furioase, simţea cum puterile începeau să o părăsească şi începu să-şi spună ultima rugăciune, când din întuneric simţii două braţe vânjoase cum o cuprind, însă gândi în sinea ei că era doar imaginaţia, febra minţii cuprinsă de spaima iminentă a morţii şi care cu siguranţă se juca cu ea. Acestea fuseseră ultimele gânduri înainte de a se cufunda într-o beznă profundă. Leşinase."

Steven cobora scările evident deranjat de cel ce îl deranja la o asemenea oră, dar fiind obişnuit să fie nevoie de el la orice oră din zi şi din noapte, se apropie, aprinse lumina şi deschise uşa. Înmărmurit, mut de uimire şi surpriză, nevenindu-i să-şi creadă ochilor, Steven se dădu un pas înapoi văzând parcă o stafie. Devenise livid, iar sângele îi îngheţă în vene. Simţea cum gâtul îi era sugrumat de gheare puternice, iar respiraţia îi era din ce în ce mai dificilă.

-MINA...,MINA..., bolborosea el, inspăimântat. Nu pot să cred!!! MINA?!

-Da, dragul meu, sunt eu. Am vrut să-ţi fac o surpriză. Îmi pare rău dacă te-am speriat.

La auzul vocii plăpânzi şi sensibile, Steven îşi reveni şi îşi cuprinse soţia în braţe strângând-o, cu o frenezie nebună, la piept.” D-zeule, eşti în viaţă..., eşti în viaţă!”

 

Din strânsoarea braţelor lui, Mina îşi îndreptă privivea spre scările ce duceau la etaj. Pentru o secundă, avu senzaţia că nu erau singuri şi că o umbră îi privea din capul scărilor, unde lumina de la intrare abia putea ajunge, însă sărutările pline de entuziasm şi îmbrăţişările aproape sufocante o aduseră cu picioarele pe pământ. Trecuse prin atâtea în ultima perioadă, încât nu era de mirare că-şi imagina lucruri.