Daenerys

II

    Picurii reci și cristalini de apă se loveau fără milă de corpul meu înfierbântat. Puteam să jur că aveam o umbrelă undeva prin ghiozdan, însă deja îmi era nefolositoare. Clădirea veche în care se află locuința mea era la câțiva pași distanță.

    Un fior mi-a trecut pe șirea spinării atunci când căldura modestului meu apartament s-a izbit de mine. Am scăpat de hainele muiate de apă și m-am îndreptat către bucătărie. Am luat o conservă de fasole din dulapul care stă să cadă și m-am așezat la micuța masă de lângă fereastră.

    Totul merge prost! Nu-mi vine să cred că mi-am pierdut locul de muncă din cauza cățelei ăleia. Ce voi face acum? Restaurantul nenorocitului de Ralston era singura mea opțiune. Nimeni altcineva nu ar accepta o studentă, nimeni altcineva nu m-ar plăti măcar pe-atât de bine. Trântesc lingura pe masă și îmi incretesc vârful nasului. Oare acum cât timp am cumpărat chestia asta? O împing ușor din fața mea și mă las pe spate.

    Brusc, propunerea făcută de către doamna Addison, de acum câteva săptămâni, nu părea chiar atât de groaznică. Cât de greu poate să fie să ai grijă de trei copii? Oh, de ce mă gândesc la asta? Nu sunt în stare să am grijă de mine, nici măcar de un singur copil, dar de trei? Plus, copiii îmi sunt antipatici.

    Tresar atunci când sunetul înfundat al soneriei stricate se face auzit, și mă silesc să mă mișc până la ușa. Mă uit precaută prin vizor, şi văd că în spatele ușii se află proprietarul apartamentului. Înghit în sec și o deschid lent. Nimic bun nu se poate întâmpla atunci când trece pe aici.

  — Văd că nu ai făcut nimic în privința soneriei, spune și întră cu mâinile împreunate la spate.

    Închid ușa din lemn în urma sa și îl analizez scurt. Aceeași pereche de pantaloni largi, bej, aceeași cămășă plictisitoare, albastră, aceeași frizură de tocilar.

  — Și dulapul este exact la fel. Mormăie gânditor și își freacă barba.

  — Nu am avut timp să le repar, mă fâțâi puțin rușinată.

  — Mai ai două săptămâni la dispoziție să plătești chiria, spune și mă privește încruntat. Ești cu o luna în urmă cu cheltuielile, să știi! spune și trece pe lângă mine nepăsător.

    Oftez și încui ușa, iar apoi îmi fac cale către dormitor. Mă trântesc pe salteaua rigidă a patului, așteptând ca somnul să mă fure. Dormind, pot să alung gândurile și problemele pentru un timp, exact așa cum face alcoolul, însă alcoolul nu este ceva ce să-mi permit.

    Am pufăit nervoasă la auzul tonului de sonerie al telefonului. Am luat o pernă și mi-am acoperit capul, așteptând să se oprească. Nu am starea necesară pentru a comunica. Am răsuflat ușurată atunci când s-a făcut liniște și m-am așezat mai bine. Am inspirat adânc, fiind pe punctul de a adormi.

  — Cred că-ți bați joc de mine! aproape că țip atunci când același sunet enervant cauzat de tonul telefonului se face auzit pentru a doua oară.

    Părăsesc patul și îl apuc furioasă. Apăs pe butonul verde de mai multe ori și duc telefonul la ureche la ureche, fără să mai verific apelantul.

   — Ce? rostesc cu duritate.

  — Enerys, scumpo? Ești bine? Vocea inconfundabilă a mamei se aude de celălalt capăt al firului.

    Acum mă simt vinovată.

  — Mamă... da! îmi cobor tonul. S-a întâmplat ceva? întreb și-mi frec ușor fruntea.