Daenerys

III

   Îmi șterg lacrimile reci cu mâneca albă a bluzei, iar apoi îmi îndrept atenția către domnul Blackwell, care inspiră adânc.

  — Acum o săptămâna, grăjdarul meu, unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei, Clark, și-a pus capăt zilelor. A fost copleșit de moartea fiicei sale, de problemele pe care le avea cu soția sa. Nu știam cu ce se confruntă, așa că nu am putut să-i fiu alături în acele momente, spre deosebire de el, care a fost mereu acolo când totul mergea prost. Spune cu greu, iar ochii săi căprui lucesc în lumina orbitoare a soarelui abia răsărit.

  — Îmi pare rău pentru pierderea suferită, domnule Blackwell! rostesc aproape șoptit, iar el da ușor din cap.

    Își trage nașul, după care ia o gură mare de aer.

  — Ai nevoie de practică, iar herghelia mea cred că îți poate fi de ajutor. Tonul și expresia feței sale s-au schimbat brusc; vorbea normal, răgușit, iar privirea îi era una serioasă. Te voi plăti pentru munca pe care o depui, continuă el.

  — Poftim? întreb nevenindu-mi a crede. Domnule, nu cred că pot să-...

  — Nu poți să accepți? întreabă și își ridică o sprânceană.

  — Exact, spun și mă fâstâcesc rușinată. M-ați ajutat mereu-...

  — Ai dreptate! Te-am ajutat mereu, iar acum eu am nevoie de ajutorul tău. Te rog, acceptă! Îți vei putea achita studiile, iar chiria va fi de domeniul trecutului. Vei putea locui în vechea rulotă de lângă fermă. E la câțiva pași de grajduri ce e drept, însă sunt sigur că arată ceva mai bine decât apartamentul pentru care te zbați atât... Daenerys, ne cunoaștem de foarte mult timp! Știi că nu aș accepta pe oricine, oricât de jalnic ar părea acest job. Ai nevoie de un loc de muncă, iar eu am nevoie de cineva care să iubească animalele, care să fie dispus să se sacrifice pentru ele.

    Iar eu sunt acea persoană...

    Ceea ce îmi oferă domnul Alonso este cu mult peste ceea ce aș putea să accept, dar am nevoie, după cum a spus și el, de practică. Pe lângă practică, am nevoie și de un venit, de un loc în care să stau, iar el îmi poate oferi toate acestea.

    M-am apropiat de el și i-am cuprins trupul într-o îmbrățișare, în semn de recunoștință. Nu îi pot mulțumi îndeajuns de mult.

    Am înghițit în sec, în speranța că acel nod va dispărea. Nu există nici un cuvânt care să descrie ceea ce simt în acest moment.

  — Mulțumesc! Șoptesc, și realizez că acele lacrimi pe care încercam cu tărie să le alung, curgeau acum șiroaie pe obrajii mei pali. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! spun entuziasmată, iar el râde.

  — Vei începe de mâine! Poartă ceva la care ai putea să renunți, spune și își încrețește vârful nasului, după care zâmbește. Ne vedem la răsărit! râde ușor.

    ***

    Am pășit cu atenție în afara căzii de gresie și am înfășurat un prosop negru, curat, în jurul corpului meu. Mi-am privit reflexia în oglinda aburită și am expirat zgomotos. Mi-am trecut mâna pe suprafața acesteia, o imagine mai clară a tenului meu palid și a umbrelor vineții de sub ochi formându-mi-se pe retină. Am apucat vechea perie de păr, uitată pe mașina de spălat, și-am trecut-o agale printre firele de păr încâlcite.

    Am tresărit atunci când sunetul soneriei stricate a răsunat în micul apartament. Am pus peria deoparte și mi-am strâns prosopul. M-am apropiat de ușă, astfel încât să pot privi pe vizor. Floyd se legăna de pe un picior pe altul, privirea fiindu-i fixată într-un punct îndepărtat. Am luat o gură de aer și am deschis ușa într-atât cât să-mi scot capul pentru a-i vorbi.