Diabolik Lovers [] Bloody Secret

Printre vampiri

Mama îmi sarută creștetul , imediat după obișnuitul cântecel de seară.
A aprins veioza ce proiecta steluțe pe tavan apoi părăsi camera.
Am deschid un ochi sa ma asigur ca plecase. Îl deschid și pe celălalt și ascult pașii îndepărtându-se .

Am deschid încet sertarul noptierei și scot de acolo caietul ce ascundea multe secrete între pagini.
Fusese jurnalul fratelui meu. L-am găsit acum câteva zile, printre hainele sale, în timp ce o ajutam pe mama sa îi strângă lucrurile. De ce? Pentru ca el plecase undeva departe, după cum spunea mama. Zicea ca voi înțelege când voi fi mai mare dar deja înțelegeam ca el plecase pentru totdeauna , spre ceruri....
M-am băgat sub pătură cu lanterna, pentru a putea citi.
Până acum, nimic interesant. Dar următoarea pagină mi-a atras atenția... Pe ea era desenat chipul unui băiat... Dar nu oricare băiat, ci un vampir.
Titlul era scris îngroșat :

Diabolik Lovers

Am început sa citesc.

Cine ar fi crezut în existența acestor făpturi?! Ei bine eu nu credeam. Până când mi-am dat seama ca ma înșelam. Și încă foarte rău. Mereu ma urmăresc, îi văd peste tot! În pădure, pe coridorul școlii, pe strazi! Dar nu asta ma îngrozește. Ei nu vor sângele meu, ci pe al ei.... Pe ea o vor...

Am vrut sa dau pagina. Eram complet captivată. Despre ce era vorba?
Ce se întâmplase?
Dar se pare ca cineva nu a vrut ca eu sa aflu... Restul paginilor erau rupte.

[6 ani mai târziu]

Dau sa ies pe ușa însă glasul mamei ma oprește.
- Unde crezi ca pleci?
Aceasta se uita la mine suspicios . Oh, la naiba! Inventează ceva , Yuki, repede!
- Păi, ma duc acasă la Kimiko. I-am promis ca vom lucra împreună la un proiect pentru istorie... nascocesc repede
Mama se uita la mine și pentru câteva clipe nu părea sa ma creadă.
- Bine, du-te... Dar la 20 ești acasă! spune ea autoritar .
- Ok, mami. Te iubesc, paaaa! îi răspund în grabă și țâșnesc pe ușa afară.
Am început sa alerg pe strazi, până la marginea orașului. Acolo începea pădurea, dar nu m-am oprit.
Am continuat sa alerg.
Mama nu putea afla ca vin aici. De fapt, nici nu m-ar crede dacă i-as spune. Acesta e cel mai mare secret al meu și trebuie sa îl protejez.
Acolo este locul meu fericit. Locul unde puteam sa fiu eu însămi.
Uram când lumea îmi spunea ca sunt prea mică pentru a ma proteja. Eram în stare sa apăr si singură. Plus ca am 14 ani, nu 2 !
Toți care ma văd, pe uită ciudat la mine. Poate e din cauza micului meu
"defect" ; ochii mei. Erau în nuanțe diferite și asta atrage mereu privirile curioșilor. Alții găsesc motive pentru a-și bate joc de mine, cum ar fi unii dintre colegii mei. De aia nu am prieteni de vârsta mea.

Ma opresc în fața porților mari, cu zăbrele și le împing astfel încât sa pot intra.
În câteva secunde, eram deja în conac .
- Heeei! Am veniit! tip cat sa se audă cu ecou.
- Salut, puștoaico! ma întâmpină roșcatul meu preferat.
- Ayato-kun!
Îi sar în brațe.
Nu îi vazusem pe niciunul de o săptămână!
- Unde sunt ceilalți? îl întreb repede.
Muream de nerăbdare sa îi revăd. Ei îmi erau singurii prieteni.
- Pe aici pe undeva. raspunse el degajat.
Mereu îi plăcea sa fie centrul atenției mele iar eu trebuie sa ma împart între toți.
- Hei, Yuki!
Ma întorc si îl văd si pe celălalt roșcat.
- Oh, salut, Laito-kun!
Se uită la mine câteva clipe, analizându-ma cu privirea din cap până-n picioare.
Apoi ma ia de talie și ma lipește de el.
- Nu ai mai trecut de ceva timp ce aici, bitch-chan.
Eram obișnuită cu atitudinea și limbajul lui. Asa ca am putut foarte ușor sa îl ignor.
Dar nu am putut sa ignor felul în care se uita Ayato la mâna de pe talia mea.
Hmmm, gelozie?
Cei doi frați se săgetau din priviri.
Și când atmosfera devenea din ce în ce mai tensionată, am decis sa sparg gheața.
- Șiii ce mai faceți?
Laito își retrage mâna.
- Plictiseală... răspunde Ayato
- Yuki-chan. se aude o altă voce.
Dap, era chiar Reiji.
-Bună, Reiji-kun. îl salut eu.
- Trebuie sa vorbim ceva. Haideți.
Laito si Ayato s-au schimbat imediat la fața . Ce se întâmplă?
Se pare ca e un singru fel de a afla.
Am mers după Reiji si m-am așezat pe fotoliul din piele neagră din sufragerie.
Acolo erau toți. Shuu dormea (ca de obicei) pe canapea, Kanato vorbea cu Teddy și Subaru stătea pe pervaz si se uita pe fereastră.
Un suspin imaginar îmi cutremură gândul când îl văd. Subaru e drăguț și.. Ahh, îl plac mult! Chiar dacă el nici măcar nu se uită la mine. Dar sa fim serioși, nimeni nu s-ar uita la o puștoaică de 14 ani ca mine. Da, îl plac dar nu cred ca am vreo șansă sa ajung la inima lui.
- Bun, Yuki trebuie sa știi ceva. începe Ayato.
- Ce s-a întâmplat?
- Noi nu suntem singurii vampiri de aici.
La auzul vorbelor lui am zâmbit. Alți vampiri! Ce tare!
- Mai există încă 4 . Frații Mukami. Sunt vampiri dar nu de sânge pur , ca noi. spuse Reiji în timp ce își ridică ochelari cu un deget.
- Interesant... murmur eu.
Chiar as fi vrut sa cunosc si alți vampiri. Si vârcolacii, dar prietenii mei nu au fost de acord. Au spus ca sunt prea periculoși.
- Nu, Yuki. Fratii Mukami sunt periculoși pentru tine. spune Ayato.
Cred ca si-a dat seama la ce ma gândeam...
- Mai bine ar fi ca ei sa nu afle de existență ta. spune Reiji.
- De ce? îl întreb.
- La naiba, Yuki! Sunt periculoși, ce nu  înțelegi?! Dacă află de tine, te vor răpi! izbucni Subaru.
Am simțit cum un fior îmi trece pe șirea spinării si am înghițit în sec. L-am mai auzit țipând de multe ori dar niciodată nu a țipat la mine.
Îmi las privirea în pământ și din piept îmi scapă un suspin ascuțit.
- Îmi pare rău, Yuki-chan. Nu am vrut sa țip doar ca nu vreau, adică nu vrem sa pățești ceva.
- E ok.
- Bine, acum ca am clarificat asta, ai nevoie de ajutor la teme? ma întreabă Reiji zâmbind.
- La mate.
- Atunci adu-ți cărțile.
Ma ridic si îmi iau rucsacul si ma îndrept spre camera mea. Aveam si eu o cameră pentru ca atunci când aveam ocazia, dormeam aici.
Îmi pun rucsacul pe pat si încep sa caut prin el. Scot cartea si caietul de matematică. Hmm, ceva lipsește de aici. Oh nu! Unde e?! Unde naiba e?!
- Ohh, unde e? murmur în timp ce îl caut disperată .
- Asta cauți?
Ma întorc si îl văd pe Ayato cu jurnalul în mână.
- Ayato, dă-mi-l!
- Nu până nu aflu toate secretele tale!
- Ayato nu!
Încerc sa îl iau înapoi dar eram prea scundă. Ayato îl deschide la prima pagină si se încruntă.
- Ryo Matsumi... Cine-i ăsta?
Îi smulg jurnalul din mâna si îl strâng la piept ca cea mai prețioasă comoară a mea. De fapt, cam asta si este.
- A fost al fratelui meu.
- Ohh... Nu știam.
Mereu aveam jurnalul la mine. Era singurul lucru rămas pe la Ryo.
Îmi e atât de dor de el...
Ayato ma ia în brațe si ma sărută pe frunte.
- Ești bine, puștoaico?
- Da... Îmi e doar dor de el.
Ma desprind din brațele lui si îmi pun jurnalul la loc în rucsac. Iau cărțile de matematică ma duc la Reiji.
Ryo... De ce ai plecat?