Nimeni nu s-ar astepta de la o fata de 16 ani sa sufere de anxietate dar asta este cazul meu. Ma numesc Stefania si am 16 ani, de la varsta de 10 ani am in fiecare luna macar un singur atac de panica in care tremur si simt ca nu pot respira. La varsta de aproximativ 11 ani am fost pentru prima si ultima data la un psiholog care mi-a spus ca am aceasta "boala" numita anxietate. Nici nu pot sa descriu ce am simtit atunci,nu stiu daca eram fericita sau doar linistita pentru ca si altii trec prin ceea ce se intampla mie. Inafara de parintii mei nu a mai stiut nimeni, sora mea mai mica stia ca ma panicam repede dar nu stia de ce, totusi sunt doi ani intre noi si ea nu intelegea.
Anul trecut am vorbit cu cea mai buna prietena a mea despre asta, am decis sa-i zic despre faptul ca in ziua aceea nu am putut iesi din camera mea din cauza anxietatii. Ea a fost prima persoana inafara de parintii mei care a aflat despre asta. Ziua aia a fost una dintre cele mai infricosatoare din viata mea, ori de cate ori ma ridicam si puneam mana pe clanta de la usa incepeam sa tremur si picioarele nu ma mai tineau, dupa cateva ore doar stateam in fata usii, in ziua aia nu am mancat nimic, am stat in camera mea si m-am prefacut ca totul e ok, cand nu am mai avut lacrimi in ochi incercam sa ma ridic si sa ma duc afara dar pur si simplu nu puteam. Sora mea era in camera de langa a mea, trebuia sa deschid doar doua usi si sa-i cer ajutorul dar sentimentul din stomacul meu nu m-a lasat.
Dupa acel incident totul era ok, pana cand intro zi la scoala am avut unul dintre cele mai naspa atacuri de panica ale mele, ma fugit la baie si dupa mine au venit doua colege de ale mele, am inchis usa si pur si simplu am inceput sa plang, nu am inteles ce se intampla, nu am inteles de ce eu trebuie sa am aceste atacuri, nu am inteles de ce am primit eu aceasta pedeapsa. Stiu ca stateam pe gresia de la baie si m-am uitat spre tavan, singura intrebare care mi-a aparut in cap a fost "De ce eu? Cu ce am gresit?", chiar daca eu nu cred in Dumnezeu speram sa existe in acel moment, sa-si dea seama ca sufar si vreau doar o viata normala. Dar nimic, nimeni nu mi-a raspuns si peste cateva minute eram nevoita sa ma intorc in clasa si sa ma prefac ca nu s-a intamplat nimic.
In fiecare seara mi-am zis ca totul se va schimba anul asta, mi-am zis ca totul o sa fie ok. Si pana azi chiar asa a fost, era ora 1 si azi am fost chiar foarte fericita, pana in momentul acela. Ma uitam la clipuri pe youtube si simteam ca sunt si eu o adolescenta normala, dar evident, viata nu este o poveste. A trebuit sa apara si dusmanul meu, anxietatea. Stiu ca suna ca o poveste si de parca inventez aceste lucruri, crede-ma ca si eu vreau ca asta sa fie cazul, dar din pacate nu e asa. Sunt in locul unde ma simt eu mai calma, patul meu, si sunt inconjurata de lucrurile mele preferate, paturi si ursuleti de plus, stiu ca suna ciudat dar daca imi imaginez ca inca am 6 ani si totul e ok ma simt mult mai calma. Ca in fiecare zi, am vrut sa ma duc pana la catelul meu sa ma joc cu el dar cand m-am ridicat am simtit ca nu pot, nu am inteles, cum sa nu ma pot duce pana acolo? "Totul este ok" am spus cat de tare am putut, fara sa strig. Mi-am inchis ochii si am pornit spre usa, descriu aceste momente de parca ar fi 2 kilometrii intre pat si usa dar in realitate sunt doar trei pasi mari, TREI pasi care ma opresc aproape in fiecare zi. Suna patetic, dar am fost mandra de mine cand am reusit sa fac doi pasi, am simtit ca voi reusi dar ceva mi-a spus ca ma insel. Am ajuns la usa si nu pot, nu pot sa ma duc, pur si simplu imi este frica sa deschid o amarata de usa. Nu inteleg, de ce nu pot sa deschid o usa?! M-am asezat in fata usii si am inceput sa plang, de ce este aceasta viata mea? De ce nu pot sa deschid o usa? Nu inteleg de ce nu pot sa fac chestii atat de simple. Am stat asa pentru ore intregi, ore in care ma uitam in fata si nu scoteam nici un singur sunet.
Este ora 5, 21 ianuarie. Azi am decis ca nu o sa mi se mai intample chestii de genul acesta, o sa-mi inving anxietatea.
Eu, Stefania, nu sunt definita de anxietatea mea!
Eu, Stefania, o sa reusesc!
ANXIETATEA NU TE DEFINESTE!
AI INCREDERE IN TINE!
O SA REUSESTI!
AM INCREDERE IN TINE!
TOTUL VA FI OK!
