Morātopolis

II-Întrebări

Nu pot continua povestea fără a lămuri niște chestiuni elementare. Cine este Sophie? Cu ce se ocupă ea? De ce este așa importantă? Unde se află ea? Ce înseamnă Morātopolis? Însă pentru a clarifica aceste lucruri, va trebui să facem o mică incursiune în timp.
Ca urmare a celui de-Al Treilea Război Mondial (2035-2037), cunoscut și ca Marele Război Atomic, bombele chimice fiind principala armă folosită de națiuni, populațiile rămase, căci nu se putea vorbi de învingători, au decis că sunt sătule de ceartă, de conflicte, de războaie, de lupte pentru supremație și că este necesar ca ele să se unească sub cupola unui mare oraș. Acest oraș avea să se numească Morātopolis, deoarece legile urmate de oameni se bazau pe valori și principii morale, iar înființarea să avea să dureze câteva sute de ani, timp în care continentele au fost unite și în care acestea s-au "vindecat" după bombardările suferite. În cele din urmă în 2385, părinții fondatori ai Morātopolisului, Amélie Carrière, Jonathan Morris, Lin Song, Svetlana Karnova, Pter Varșov și Taraji Marie Smith au anunțat cu mândrie înființarea oficială a "megaorașului ce are să unească toate populațiile în pace și armonie". Morātopolisul era un oraș mare cât o țară, în care limba oficială era latina, în care tuturor oamenilor li se oferea dreptul de a se exprima și siguranța că nu vor fi atacați prin interzicerea armelor. Acesta era împărțit în 7 regiuni: Administrator, regiunea centrală, Exorsus, Iubar, Pietas, Ortus, Satura și Varietās, acestea fiind locuite de oameni din diverse țări și culturi, care pe parcursul deceniilor s-au amestecat, creând alte culturi. Totul a mers bine pentru mult timp, datorită conducătorilor înțelepți și al unui sistem și al unor legi bine puse la punct. Însă în timpul mandatului președintelui Luigi Santiori, mai mulți oameni au început să se revolte, spunând că viața din acea perioadă era plictisitoare și considerând că toate ilegalitățile și relele făceau viața mai palpitantă. Din ce în ce mai mulți oameni s-au alăturat acestui grup, cunoscut sub numele de "Īnfēnsus", grup care nu a putut fi învins, totul culminând cu asasinarea președintelui în 2799. La 2800 a fost desemnat președinte Spike Marley, liderul mișcării "Īnfēnsus". Treptat, toate ilegalitățile și imoralitățile au fost declarate legale, Cutia Pandorei a fost deschisă, lăsând cale liberă haosului. După 100 de ani, locuitorii Morātopolisului au hotărât că nu mai au nevoie de lideri, de legi, de educație, de spitale și de alte instituții care să le spună ce să facă. În 2900, Morātopolisul a ajuns la stadiul în care era și acum. Majoritatea instituțiilor au fost demolate, oamenii au devenit barbari, în lupta pentru supraviețuire, nemaîngrijindu-se de educația, cultura și sănătatea lor. Pe scurt, megaorașul Morātopolis a devenit o paragină, o umbră a mărețului oraș din 2385.
Sărim peste anumite etape mai puțin importante din istoria Morātopolisului, și ajungem în anul 3015, anul nașterii micuței noastre protagoniste, Sophie Collins. Micuță e impropriu spus, căci fata avea 20 de ani, însă Sophie era mignonă, slăbuță, mulatră, cu părul negru, sălbatic, creț, cu ochii albaștrii migdalați, îmbrăcată mereu cu haine ponosite, așa cum se îmbrăca, de altfel, întregul oraș. Sophie se considera singură pe lume. Pe Meredith Gourmet nu o vedea că pe mama ei, cu toate că asta îi era, ci ca pe o persoană sub al cărei acoperiș era nevoită să stea. Descrierea aceasta nu era depărtată de adevăr, căci Sophie îi plătea chirie mamei ei prin diversele munci casnice pe care le efectua pentru a putea sta în casă. Nu se putea muta de acolo, deoarece nu avea unde să stea în altă parte. Pe Isaac Collins, tatăl ei nu-l cunoștea prea bine, căci a părăsit-o pe mama ei după ce a rămas însărcinată cu ea, însă nu-l iubea, deoarece de fiecare dată când se întâlneau, chiar dacă era pe stradă întâmplător, el o bătea cu o satisfacție monstruoasă. Avea mulți frați și surori, atât din partea mamei cât și din partea tatălui, însă nu-i cunoștea decât pe jumătate din ei și cu niciunii nu se înțelegea. O displăcea în special pe Aggie, singura ei soră de sânge, deoarece îi făcea viața un calvar de fiecare dată când o vedea.
Sophie ura în general atitudinea oamenilor din jurul ei. Mereu s-a simțit diferită față de ei. Iubea tot ce avea de-a face cu moralitatea și politețea, cu toate că nu a intrat niciodată în contact cu ele. Însă știa de ele. Încă de mică îi plăcea să viziteze ruinele bibliotecii și să găsească acolo diverse cărți din care citea povești minunate despre lumi perfecte, în care oamenii erau politicoși și în care nu existau nelegiuiri. Crescând, și-a dat seama că acele cărți erau cărți de istorie, în care era descris Morātopolisul dinainte de a se fi născut ea, Morātopolisul în care ar fi vrut să trăiască. A citit chiar și Codul Bunelor Maniere, care pentru ea era un cod de legi. Un cod de legi pe care nu-l putea pune în aplicare însă, căci lumea ar fi considerat-o nebună. Aproape că o considerau așa și în prezent, însă nimeni nu o spunea pe față. Își dădea seama de asta din privirile întrebătoare ațintițe asupra ei de fiecare dată când mergea pe stradă. Își dorea să schimbe lumea din jurul ei, să se comporte ca oamenii din cărțile mult iubite de ea, însă știa că nu poate face asta singura. Nu putea nici ea să devină ca oamenii din jurul ei, căci s-ar fi urât pentru eternitate.
Sophie se resemna cu gândul că era slabă în fața celorlalți mergând, așa cum o făcea și acum, în ascunzătoarea de la marginea orașului. Sophie locuia în regiunea Pietas, în partea marginală a acestea, deci era aproape de marginea orașului. Ajunsă acolo, Sophie își scoase un caiet cu foi murdare, un set de creioane găsit demult pe strada și începu să deseneze. Sophie iubea să
deseneze și era chiar foarte talentată, însă nimeni nu-i admira lucrările. Din contră, acestea erau distruse cu fiecare ocazie. De aceea, Sophie le ținea ascunse în rucsac. Sophie desenă continuu, pagini după pagini, pline cu caricaturi ale mamei sale și ale lui Aggie, până la apusul soarelui, și nu pentru că era obosită sau pentru că îi era frică să meargă prin oraș noaptea, niște motive plauzibile în contextul actual, ci pentru că nu mai avea lumină, deci nu mai putea desena.
Sophie închise caietul, îl puse cu grijă în rucsac, puse și creioanele acolo, își trânti ghiozdanul pe spate și începu să meargă cu un pas domol spre "casă". Mergând, privea cu tristețe și regret ruinele clădirilor care cândva aveau roluri importante. Clădirile arătau jalnic și exprimau tristețe. Ele reflecta suferința prin care a trecut orașul în ultimele sute de ani. Sophie le privi și își închipuia cum arătau ele înainte de "Īnfēnsus". Își imagina grandoarea și statura lor impozantă, zarva din interiorul lor și utilitatea lor în vechea societate. Clădirile, sau mai degrabă ruinele lor, spuneau și ele o poveste, chiar dacă nu una fericită, dar păstrau în ele și amintirile din vremurile de glorie.
Sophie a ajuns în fața casei ei, casa nr 17 de pe strada Strada Serge LeNoir ( președinte din timpul regimului "Īnfēnsus"). Privi pentru câteva clipe fațada prost lucrată, măcinată de igrasie. Sophie știa că această clădire avea și ea să se dărâme, la fel ca toate celelalte, și în fiecare seară dormea cu această spaimă în suflet. Încercă să deschidă ușa cu grijă, pentru a nu scârțâi, însă acest lucru fu imposibil. Totuși, din fericire pentru ea, mama ei nu era "acasă", deci putu să se ducă liniștită în camera ei.
Ajunsă în cameră, Sophie se schimbă în pijamale, adică o bluză și un pantalon de casă, ascunse ghiozdanul sub pat și apoi se urcă în el, nu înainte de a-și spune rugăciunea de seară. Sophie făcea asta mereu cu speranța că într-o zi visul ei va deveni realitate.
Somnul nu a luat-o prea repede pe fată însă, deoarece auzi ușa de la intrare lovindu-se de perete. Meredith sosise, și părea furioasă. Așa era, căci la scurt timp a auzit strigăte:
- Zdreanță! Coboară aici în secunda asta!
Sophie coborî și o văzu pe mama ei bătută. Pe de o parte era fericită, deoarece vedea și mama ei cum e să fi victima, pe de altă parte, nu dorea nimănui să pățească ceva rău. Liniștea a durat puțin, foarte puțin, deoarece mama ei s-a năpustit asupra ei și o bătu cu bestialitate:
- Din vina ta sunt așa! Doar din vina ta! țipă mama cu venin.
Sophie abia scăpă din ploaia de pumni și palme a mamei și se refugie în subsol, unde știa că nu o va găsi. Speriată și furioasă în același timp, Sophie se întrebă:
"De ce mă urăște mama? De ce mi-a făcut asta? De ce? De ce? Ce i-am făcut rău?"
Șiroaie de lacrimi fierbinți curgeau pe obrazul de gheață al fetei. Gândul de a fugi de acasă, care o bântuia de ceva vreme, reveni, însă nu voia să facă asta deoarece știa că nu va găsi un adăpost sigur unde să stea. În cele din urmă, Sophie adormi. Cu greu, dar oboseala și durerea au făcut că somnul să apară.