Vanitate

Jocuri,

Am alergat afară din casa aia nenorocită, fără a mă uita înapoi. Căutam un loc în care să merg, dar nu aș fi vrut să mă întorc pe jos pe întuneric și într-un loc înconjurat de copaci. Am oftat, iar apoi m-am dus înapoi, așezându-mă pe verandă. Îmi doream să scap de el și un milion de întrebări îmi ocupau mintea. „De ce tocmai eu?" era prima la care mă puteam gândi. Știam că nu se poartă așa cu alte fete, din contră, toate, exceptându-mă pe mine, îi iubeau personalitatea. Nu am înțeles niciodată cum îi poate face plăcere suferința altei persoane și sunt sigură că aș fi fost îndrăgostită lulea de el dacă nu mi-ar fi făcut toate astea...

Priveam în gol și mă gândeam la ce am putut face pentru a merita asta, până când am simțit o mână pe umărul meu. Am tresărit, zărindu-l pe Noah cum se așază pe scaunul din fața mea. Îmi zâmbea slab, iar eu m-am încruntat, așteptând să îmi spună ce avea de zis. Mi s-a adresat în multe feluri, eram curioasă să văd ce apelativ a ales pentru ziua de astăzi. Să fie cumva „târfo"?

-Uite, nu vreau decât să rezolv lucrurile cu tine. Te rog, nu fugi și de data asta, lasă-mă să îți explic măcar, apoi poți face ce vrei. Te voi lăsa în pace! a spus, având o privire oarecum îngrijorată.

Nu voiam să îl cred, dar poate era o șansă pe care o puteam pierde dacă nu-i dădeam voie să vorbească. Am oftat, iar apoi am dat afirmativ din cap, lăsându-mi greutatea pe spătarul scaunului. Măcar să am o poziție confortabilă în timp ce îl ascultam zicând nimicuri.

-Știu ce ți-am făcut. Știu că te-a durut și că încă te doare, dar m-am schimbat. Crede-mă! Îmi pare sincer rău că te-am făcut să suferi tot timpul ăsta. Nu ai vrea să luăm totul de la capăt și să ne prefacem că abia ne-am cunoscut? Știu că îți e greu să mă crezi după toate întâmplările astea. Sunt un bou, nu e nevoie să o repeți.

-Tu chiar ai impresia că am de gând să „iau totul de la capăt" și să fiu prietenă cu unul ca tine? am izbucnit, m-am ridicat în picioare și am început să gesticulez nervoasă. Ești ultima persoană cu care vreau să mă împrietenesc! Îmi e silă de existența ta atât de tare încât mă face să o urăsc pe a mea! Ești jalnic!

Am alergat înapoi înauntru, îndreptându-mă exact spre bucătărie pentru a-mi îneca suferința în băutură. Era singurul lucru pe care voiam să îl fac în acel moment, iar după câteva shot-uri, am simțit alcoolul plimbându-se prin venele mele. În acel moment am spus că îmi e de-ajuns. Am luat o doză de suc și am ieșit pe ușa din spate, descoperind o curte imensă, goală, locul perfect în care mă puteam refugia până la plecare. Nu m-am obosit să îmi caut prietenii. Știam că nu vor uita de mine, așa că m-am așezat pe iarbă și am desfăcut doza de suc. Mă clătinam dintr-o parte în cealaltă pe ritmul muzicii. Râdeam în hohote și totuși nu știam motivul. Cu siguranță cine m-ar fi văzut ar fi crezut că sunt scăpată de la un spital de psihiatrie, dar nu îmi păsa. Ma simțeam bine și asta era cel mai important.

-Doamne, Olivia, ce ai făcut? am auzit o voce râzând în spatele meu, așa că m-am intors. Privirea îmi era încețoșată, iar eu nu reușeam să disting persoana care se afla în fața ochilor mei. A alergat spre mine, și-a pus o mână sub genunchii mei și una pe spatele meu, ridicându-mă în brațe.

-Noah? Mă furi cumva? i-am spus râzând. LASĂ-MĂ JOS, NENOROCITULE!

Am început să urlu și să mă zbat, încercând să scap din brațele lui. El a ripostat, ținându-mă și mai tare. Ce mai voia de la mine? Trebuia să se aștepte la reacția aia.

-Olivia, calmează-te, nu te fur, vreau să te duc într-un loc sigur, a chicotit, făcându-mă să mă liniștesc și să mă las purtată de brațele lui. M-a adus într-o cameră care era de 3 ori mai mare decât e mea, m-a așezat pe pat și s-a pus lângă mine.