Danger Man [Lee Jong Suk] • || Short Story|| •

5. Pentru că te iubesc

După ce a plecat, am stat și m-am gândit la el aproape toată noaptea. Începuse să îmi fie dor de îmbrățișarea lui caldă în timp ce dormeam, dar cred că dacă era acum de față teama mi se aprindea la loc. Speram ca dimineață să găsesc din nou un bilet pe veioză, dar nu era nimic acolo când m-am trezit. Am căutat peste tot și nu-mi lăsase niciun bilet. Cu toate că la început eram confuză și speriată, acum începusem să mă întristez când nu găseam niciun semn de la el.

Ajung la serviciu și primul lucru pe care l-am făcut a fost să o rog pe colega mea să îmi dea mie cazul ei. Cu greu am convins-o, dar am reușit. Cum stăteam la masa mea de lucru și răsfoiam foile cazului în timp ce mă învârteam cu scaunul de la birou, găsesc la un moment dat scris în colțul unei pagini adresa secției de poliție unde se afla inculpatul până la proces.

Îl arestase? Dar cum se face că ieri era la mine acasă? Bănuiesc că în seara aceea s-a petrecut totul, căci altfel nu-mi explic dispariția lui așa de bruscă. Îmi pun agenda cu mapa în geantă, apoi plec spre acea secție de poliție pentru al intervieva pe Lee JongSuk. Încă nu-mi venea să cred ce fel de persoană este acest bărbat. Într-un sfert de oră de mers cu taxiul, ajung în fața secției Gangseom, trag aer în piept și intru.

Arăt legitimația mea de avocat unui polițist și îl rog să mă ducă la JongSuk. Mergeam pe un hol lung până la o ușă din capătul lui. Polițistul îmi spune să intru și să aștept acolo. Camera era îngustă, pe unul din pereții ei fiind un panou transparent dintr-un plastic foarte gros care avea niște găuri mici în el și pe partea cealaltă al acestuia se afla altă cameră în care cred că acolo va fi adus EL. Mă așez pe scaunul din fața panoului, scoțându-mi din geantă agenda, un pix și mapa în care țineam cazul.

*poză aproximativ similară*

Peste aproape un minut, ușa din cealaltă cameră se deschide și observ cum inculpatul intră împreună cu un polițist. Polițistul se așează la un birou în spatele lui JongSuk care se pune și el la rândul lui pe scaunul din fața panoului. Era îmbrăcat într-o salopetă albăstruie, pe unul din brațe și pe piept având lipită o etichetă cu niște numere ㅡ codul de înregistrare, iar mâinile îi erau încătușate. Nu știam care sentiment era mai puternic. Simțeam o mulțime. Eram bucuroasă că-l văd pentru că îmi fusese dor de el, îmi era milă de el văzându-l așa, îmi era frică de privirea serioasă cu care îmi săgeta inima, eram emoționată pentru că pentru prima dată voi vorbi cu el mai mult decât două cuvinte, eram îngrijorată pentru el, eram curioasă să aflu mai multe despre el și de ce face ceea ce face.

Îi adresam fiecare întrebare pe care mi-o notasem în agentă, scriind și notițe din vorbele lui. Aveam dubii la un moment dat. Nu știam dacă toate răspunsurile lui erau adevărate sau inventate, dar i-am văzut privirea și i-am ascultat cu atenție seriozitatea din glas, concluzionând faptul că tot ceea ce grăiește este purul adevăr. Terminasem întrebările din agendă și nu știam ce să mai spun. Ne uitam unul la altul, tăcuți, parcă vorbind doar din priviri.

La un moment dat, polițistul se ridică de la birou spunând-mi că timpul vizitei a expirat și că trebuie să-l ducă pe infractor înapoi în celulă. Îl apucase de braț, acesta ridicându-se, apoi se îndreptau spre ușă. Înainte să iasă, m-am ridicat brusc de pe scaun și am lovit panoul cu palma, lăsându-mi-o acolo.

-Vă rog, încă o întrebare!

Polițistul se oprește, iar privirea lui JongSuk devenise curioasă. M-am încruntat. Nu știam cum să formulez întrebarea, dar când am observat că polițistul vrea să plece din nou, am rostit:

-De ce doar mie mi-ai șters memoria după fiecare noapte?

Fața lui nu arăta nicio expresie. Era una monotonă. Nu după mult timp, acesta clipi lent și răspunde calm:

-Pentru că te iubesc.

Am simțit cum inima mi-a explodat. Polițistul deschide ușa și ies amândoi. Eram încă cu mâna pe panou și fără să îmi dau seama, o lacrimă izvorî din ochiul meu drept, prelingându-se pe obraz și croindu-și drum până sub bărbie. Și eu ajunsesem să-l iubesc...