nimic nu-i ce pare

când Petru îți dă, duci

Când m-am trezit ultima oară în afara acestei lumi, era frig și întuneric și m-am grăbit să mă întorc. Și-atunci am hotărât două lucruri: că am să alerg și că n-am să plec până nu voi fi alergat până la capătul lumii. 

Cu gândul ăsta m-am prezentat la intrarea în lumi, mi-am rupt un bon de ordine și m-am așezat la rând. Coada la care mă așezasem înainta greu; dar știam că Sfântu Petru face treabă bună, așa că am așteptat cu răbdare. Când m-a strigat eram tot o emoție. Până să ajung la el, s-a apucat să caute în registrul imens din fața sa. Erau trecute acolo toate lumile. M-a privit. M-a întrebat din priviri, apoi și cu voce tare, parcă voia să fie sigur că mai aude careva, că există martori când îmi asum decizia cu potențial sinucigaș. Apoi a mai răsfoit câteva pagini, a căutat cu atenție, și-a oprit privirea asupra unor notițe. Aici! mi-a spus, bătând cu degetul de două ori peste rândurile scrise. Aici e de tine. Stai cât vrei, oricâte vieți ai nevoie, și alergi cât vrei tu. Ai să alergi cum știi tu - printre idei, poveri, alegeri, vremuri, dar ai să alergi și-n felul lor. Asta e singura condiție pe care ți-o pun. Să alergi  cât te-or ține picioarele.

Am acceptat și astfel s-a pecetluit înțelegerea noastră. Eram atât de bucuros că scap de frig și de tot ceea ce mă deranja atunci, încât nici nu m-am întrebat ce mă așteaptă.

Aveam să aflu mai târziu pe unde m-a trimis dumnealui. Și că pe la voi umblatul înseamnă cu totul altceva decât știam eu. Ca să nu mai zic de astea două chestii care mă ajută la înaintat - încet și încălțat. De-acu' nu mai am cum da înapoi. Am de alergat pe picioare de om o mulțime de maratoane până când, într-o zi, o să mă întorc la frigul meu. O să-mi fie bine în sfârșit bine și o să am o discuție cu Petru.