Destinul Impotriva Noastra (FINALIZAT)

Destinul Impotriva Noastra CAP. VI

        http://blackpearl.ucoz.ro/blog/

        Roger aştepta, ca întotdeuna momentul în care Emily rămânea singură. Era un imbold pe care nu şi-l putea înfrâna deşi ştia, deşi vedea că inima acesteia îi aparţinea lui Justin. Nu fusese niciodată de acord cu intenţiile ei de al cuceri, dar iubirea este adeseori ciudată şi nebună. Dacă nu puteau fi fericiţi împreună, cel puţin ea să fie fericită aşa cum îşi dorea şi îşi ascunse cu dibăcie sentimentele sub masca unei profunde şi sincere prietenii. În felul acesta se putea apropia de frumoasa şi temperamentala blondă şi se putea oglindi în superbi ei ochi negri, aţintiţi însă mereu spre rivalul său, din toate punctele de vedere, pe care îl ura şi îl invidia în egală măsură.

        Reuşise într-un timp atât de scurt să urce în ierarhia companiei, iar lui, în pofida faptului că era extrem de talentat, îi trebuiseră ani de muncă şi dedicaţie, nopţi nedormite, zile nesfârşite pentru a ajunge unde era azi, iar Justin primise totul, aproape de pe o zi pe alta. Trecea pe lângă el zi de zi, obesevându-i ascensiunea, realizând cum îi ia şi ultima speranţă de fericire, încercând să pară liniştit şi detaşat atunci când Emily îi mai povestea câte o întâmplare, când îi mai descria câte o scenă, când îi cerea părerea asupra  a ceea ce ar fi trebuit să facă pentru al cuceri pe Justin. Trecea în fiecare zi prin acelaşi calvar văzându-i tachinându-se, atingându-se, jucându-se. Încercase să vorbească cu Emily de câteva ori, dar în cele din urmă, renunţase. Emily devenea oarbă şi surdă când venea vorba de Justin. Era ferm convinsă că nimic nu-i putea sta în cale şi că farmecul şi frumuseţea ei aveau în final să triumfe, iar Justin avea să cadă la picioarele ei.

        Stătea atent aşteptând ca Emily să părăsească biroul pentru a o putea conduce la maşină, aşa cum făcea de obicei, însă liniştea era atât de apăsătoare încât îşi pierdu răbdarea şi-şi îndreptă paşii spre uşa biroului lui, deschizând-o. Spre marea lui mirare, o văzu pe Emily intrând în birou şi închizând uşa în urma ei, cu repeziciune.

„Când D-zeu ieşise? Este atât de multă linişte şi eu nu am auzit nimic?!”

  -Emily, ce faci? Încă mai eşti aici, se prefăcu mirat Roger, deschinzând uşa biroului ei.

        Întorcându-se, vădit surprinsă, Roger îi văzu faţa răvăşită, obrazul palid şi brăzdat de lacrimi, ochii înroşiţi, mari şi speriaţi, pupilele dilatate, mâinile tremurânde şi corpul încordat.

  -Ce faci aici, îl întrebă, Emily?

  -Credeam că ai plecat, dar mi s-a părut că aud zgomot şi am intrat să văd ce faci.

Un izvor de lacrimi ţâşniră din ochii ei când i se aruncă în braţe.

  -Ai avut dreptate, întotdeauna ai avut dreptate!

  -Despre ce vorbeşti, Emily?

  -Ai avut dreptate în ceea ce-l priveşte. Este un nemernic şi un egoist!

  -Hai, draga mea, linişteşte-te şi spune-mi ce-ai păţit. Hai, te rog, nu mai plânge. Nu poate fi atât de rău!

  -Nu poate fi atât de rău?! Printre hohotele de plâns, Roger abia putea auzi cuvintele.

  -Este aşa cum ai spus tu! Dacă te-aş fi ascultat…

  -Ei, haide, nu am nici eu întotdeauna dreptate! Dar spune-mi ce ai păţit?

  -Am fost martora propriei mele prosti! Am crezut că Justin ţine la mine şi că poate într-o zi…

        Inima lui Roger se strânse. Plângea îngrozitor, sufletul îi sângera pentru altul şi el trebuia să asculte. Ochii i se îngustară, iar privirea arunca săgeţi. Era preţul pe care îl plătea pentru a-i putea fi aproape.

  -Justin?! Ce ţi-a făcut ticălosul?!

  -Ce mi-a făcut?! Totul şi nimic?! Îl urăsc! Îi urăsc pe amândoi, aşa cum nu am urât pe nimeni niciodată. Aş vrea să moară, aş vrea să dispară din viaţa mea, să nu-i mai văd niciodată!!!

  -Pe ei, întrebă Roger descumpănit? Care ei?

  -Justin şi Sophie!

  -Sophie?! Ce are a face ea cu această poveste? De unde până unde? Nu înţeleg.

  -Sunt amândoi nişte oameni deplorabili ! I-am auzit vorbind în biroul ei. Se iubesc.

  -Sophie îl iubeşte pe Justin?! Nu poate fi adevărat. Că el este o mizerie cu doua feţe, înţeleg, dar Sophie…?! Sophie se v-a căsători în curând!

  -Nu mă crezi?! De ce te-aş minţii?!

  -Nu, nu spun asta, doar că poate te-ai înşelat, poate nu ai auzit bine. Von este o persoană cumsecade, binecrescută, un om minunat. I-ar face Sophie aşa ceva? Cum s-ar simţi el să audă ce spui tu?

  -Aşi vrea să fie aşa, spuse Emily cu glasul pierdut, îndepărtându-se de Roger, dar din păcate, nu este, tună apoi glasul femeii! Am auzit şi văzut cu ochii mei! Iar Von… poate că ar trebui să afle! Şi v-a afla !!!

  -Şi, draga mea, de ce a trebuit să mergi să vezi şi să auzi?! Pentru d-zeu, ce te-a determinat să treci prin asta.

  -Nu a trebuit să merg niciunde. Am vătut şi auzit tot, de aici. Se cred probabil singuri. Nu s-au sinchisit să închidă uşa!

  -Cum?! Nu ai ieşit?!

  -Nu, ţi-am spus, n-a fost nevoie. Mă simt suficient de umilită şi aşa, îi răspunse ea încurcată, te rog, nu mai insista cu asta.

        Contrariat de ceea ce îi spunea, Roger se simţi puţin confuz. O văzuse cu ochii lui când intrase în propriul birou, dar ce mai conta? Indiferent unde fusese şi ce făcuse nu era treaba lui şi mai mult ca sigur, gândea el, nu vroia să recunoască propria ei decădere. Era prea mândră.

        Roger era un bărbat înalt şi puternic. Forţa  braţelor lui  era trădată de ţesătura sacoului impecabil, care se întindea sub forţa musculaturii lui, însă ochii lui blânzi, într-o totală contradicţie cu statura sa atletică, o priveau cu tandreţea omului capabil de sacrificiu şi care pusese mai presus de fericirea lui, fericirea ei şi care, cu toate că avea dubii în privinţa lui Justin, se retrase fără a insista, fără a încerca să-i cucerească inima. Îşi înghiţea lacrimile şi-şi afişa pe faţa tristă un zâmbet larg şi plin de încurajare, ori de câte ori Emily îl privea, dar acum era prea mult, limitele puterii lui de înţelegere şi suportabilitate erau demult depăşite, îi părea rău de ea, de suferinţa ei şi se gândea până unde coborâse sau mai bine zis, până unde o adusese nemernicul, ticălosul, uzurpatorul. Pumnii lui se încleştară, iar dinţii îi scrâşniră zgomotos. Fiecare lacrimă care îi cădea îi ardea sufletul, fiecare suspin al ei îi tăia respiraţia, fiecare durere pe care ea o simţea îi spinteca sufletul.

  -Va plăti pentru asta, strigă Roger, sugrumat de propria furie înăbuşită de atâta timp. Va plăti pentru toată suferinţa ta, îţi promit, îi spuse şi cu chipul schimonosit de furie şi ură părăsi încăperea.