Alla

Amintiri

Atât de uşor îi e să îmi intre în minte. Să mă secătuiască până la ultimul strop de speranță. Atât de uşor...

Timpul are nevoie de timp, dar şi eu am nevoie de o secundă de respirație relaxată. Am nevoie de o secundă în care mintea să îmi fie într-adevăr goală. Timpul acesta despre care se tot vorbeşte are plăcerea intenționată de a-mi readuce amintiri, să îmi îngreuneze viața.

Amintiri atât de multe, în mare ştiu despre ele că unele erau frumoase.
Problema e că nu pot să  îmi amintesc decât una.

Stăteam întinşi pe iarba umedă când soarele răsărea. Ne țineam de mână, chiar dacă ne cunoaşteam doar de puțin timp, mă simțeam atât de liniştită lângă Carl.
În după-amiaza aia el aflase de la mine cât de mult aş suferi dacă l-aş pierde vreodată.

După aproape 2 ani de la întamplarea aceea, s-a dovedit ca sfârşitul să fie altul. Carl m-a pierdut, a recunoscut asta, poate că a şi regretat, dar nepăsarea îmi e prea prezentă pentru a mai simți ceva.

Totuşi, nu pot spune că toată relația a fost un eşec. La început chiar ne înțelegeam atât de bine, eram doi copii îndrăgostiți. Dar orice "dragoste" de-asta poate avea diferite transformări, depinde de fiecare individ.

Nu pot spune cât de tare mă cutremura auzirea numelui meu strigat de Carl.
"-Alla!
-Hei, Carl!
-Ce faci? ..."
Nu pot nega, de asemenea, că acel "Ce faci?" îmi suna mai frumos decât orice întrebare din tot universul acesta.
Era ceva unic, recunosc, dar unicitatea lui s-a pierdut în timp, atunci când dragostea lui a început să îşi ia drumul propriu, diferențiat, desigur.

Îmi e greu să recunosc că dragostea lui Carl-al meu luase o întorsătură greşită. Mai mult obsesivă şi egoistă. Nu îmi place deloc să spun asta, nici să spun că eu l-am iubit "corect".
Nu mă consider nevinovată, drept faptul că m-am simțit problema în tot timpul acesta.

Cum spuneam, dragostea noastră luase o întorsătura diferită de a celuilat. Eram împreună, dar foarte bazați pe țelul propriu fără să realizăm ce rău făceam.
Cu timpul lucrurile deveniseră din ce în ce mai rele. Certuri şi împăcări normale dar fără nicio scăpare sau încercare de schimbare. Era ca un cerc vicios în care eram prinşi.

După un an de relație totul se transformase în monotonie. Şi în timp ajunsesem pe locul doi al fiecăruia. Nu mai exista noțiunea de "mereu am timp pentru tine" , ci "nu ştiu dacă pot să îmi fac timp pentru tine".

Devenisem tot mai constrânsă să nu mai fac ce îmi doream, doar din frica lui de a nu rămâne singur. Şi eu începusem să nu mai răspund sincer la întrebarea " Eşti bine, Alla?" şi să îmi pierd întru-totul propriul caracter.

Complimentul, în relația noastră, devenise o raritate, condiționată de faptele noastre de iubire unul față de altul. Eram fericiți doar când stăteam împreună şi când eram văzuți de lume ca " făcuți unul pentru altul"

L-am anunțat că o să plec, nu a putut accepta în primul moment, deci, am mai rămas.

Timpul în care am mai rămas a fost cel care m-a ajut să descopăr felul în care alesul meu, Carl, nu mai era acel copil ascuns de realitate de care ma îndrăgostisem. El era învăluit de o indiferență şi un egoism extraordinar față de mine.

Nu îl condamn, îl înțeleg. Când a descoperit cât de rea este lumea a decis să parcurgă un alt drum, dar , din păcate, nu unul bun pentru el şi nu unul în care să fiu inclusă şi eu. Eu nu am vrut niciodată ca el să se  schimbe.

L-am iubit enorm pe Carl şi nu neg că, poate, încă o fac in adâncul sufletului. Dar, pentru el,prefer să mă conving că nu mai simt nimic.