Întâlnire cu o fată moartă

O2

- Crede-mă, îţi voi spune totul, doar ajută-mă. Îţi spun, e important.

Se uita la mine ciudat, presupun că îi era frică. Dar poate era doar confuz, nu părea genul să îi fie frică, părea genul ce ar face orice pentru fata care o iubeşte. Dar ne cunoşteam de 10 minute. Iubirea nu poate apărea aşa repede.. Sau poate?

- Bine, haide.

Şi mă ia pe sus şi fuge cu mine printre copaci. Îl ţineam strâns şi mi-am pus mâinile în jurul gâtului său. El se uita doar în faţă şi avea o viteză destul de rapidă ţinând cont că mă purta şi pe mine. Îi simţeam mirosul parfumului său, care era singurul ce mă liniştea. Erau tot mai puţin copaci, iar într-un final am ajuns la un pod.

- Suntem în siguranţă aici, te asigur eu. Acum spune-mi ce se întâmplă?

Părea aşa îngrijorat. Nu puteam să îl las aşa. Dacă tot e singura persoană cu care voi putea să îmi petrec viaţa, de ce să nu îi spun?

- Uite, Alexa, ceva mă atrage la tine. Te cunosc de 15 minute şi simt ceva special la tine. Dar dacă nu îmi spui ce se întâmplă, nu te voi putea ajuta.

Mâinile lui erau aşezate pe balustrada de la pod. Îi cuprind mâna cu mâna mea. Poate aşa se calma puţin.

- Andreas, ţi se va părea ciudat. Şi probabil nu o să mă crezi. Dar sunt moartă. Nu te pot vedea decât pe tine, adică, pot vedea şi pe altcineva dar apoi o să merg în iad.

- Doamne, Alexa, asta e o farsă sau..?

- Nu. Îţi pot dovedi. Atunci când am apărut pe plajă am primit un medalion. Nu ştiu ce face, dar presupun că e ceva care îţi va putea dovedi.

Şi îmi scot medalionul, il pun la el în mână, şi începe să lumineze. Începe să arate imagini din viaţa lui, cu tatăl lui care o bătea pe mama sa, cu sora lui care a avut un accident de maşină, tot. Aşa mi-am putut da seama de cum era el, viaţa lui. Apoi scapă medalionul din mână şi se uită speriat la mine.

- Ce eşti tu? Cine eşti tu?

- Sunt Alexa. Am 16 ani şi am murit omorâtă de tatăl meu, care a omorât-o şi pe mama mea pentru că l-a înşelat. Când am devenit fantomă am întâlnit-o pe mama care mi-a spus că eşti singura persoană care poate să mă vadă, dacă nu o să merg în iad. Trebuie să mă crezi, te rog! Eşti singura persoană care mi-a mai rămas.

- Nu ştiu de ce dar te cred..

- Mă crezi?

Mă credea? Doamne, dacă venea un tip la mine spunându-mi că e mort eu îi dădeam o palmă şi fugeam. Nu îmi vine să cred. Dar văd o umbră în spatele lui. Era umbra mamei mele. Ea îi dădea încrederea în mine.

- Da, Alexa, te cred. Şi ce ai de gând să faci acum?

- Nu ştiu, nu am nimic, pe nimeni.

- Mă ai pe mine acum.

Îl am pe el? Era aşa drăguţ. Se mai şi uita cu ochii ăia căprui în ochii mei albaştri. Credeam că am să mor, oh stai, eram moartă deja.

- Te am pe tine, dar am nevoie de mai mult. Nu am nimic. Locuinţă, mâncare, tot.

- Cum am spus, mă ai pe mine, ai tot. Vino să locuieşti cu mine Alexa.

- Ai face asta pentru mine? O fată pe care o cunosti de doar jumătate de oră.

- Se pare că acum ştiu totul de tine. Alexa, şi moartă, mă atrage totul la tine. Sinceritatea, zâmbetul tău, ochii aceia albaştri, mi se spunea că dragoste la prima vedere nu există, şi credeam asta până te-am văzut pe tine.

Credeam că leşin. Fetele moarte puteau să leşine? Era aşa de frumos, şi avea atâta încredere în mine. Dar tot nu puteam crede că mă iubeşte. Îl cunoşteam de jumătate de oră. Dacă a făcut mama ceva să îl facă să mă iubească, sau dacă credea că îi fac o farsă şi vroia să o întoarcă. Dar sentimentele fetelor moarte se pare că erau mai puternice. Nu doar că mă atrăgea, şi nu doar că trebuia să îmi împart viaţa cu el. Vroiam să îmi împart viaţa cu el.

- Te rog, dacă am încredere în tine, ai şi tu în mine, Alexa.

- Bine, o să vin cu tine. Dar te rog, ai grijă de mine.

- O să am.

Dintr-o dată a pornit o furtună groaznică. Podul începea să se mişte, şi copacii să se dărâme. Am început să fugim spre casa lui însă furtuna nu ne prea lăsa. Deşi era foarte frig, am continuat să mergem, Andreas era în spatele meu şi tot striga să merg mai repede, dar la un moment îl mai auzeam. Mă uitam în spate şi nu mai era acolo. Mă uitam în jur şi nu îl vedeam. Apoi sare de după un copac cu o geacă murdară dar groasă.

- Am văzut-o mai încolo şi am fugit după ea, ţine-o, e foarte frig. 

- Dar deja am şi geaca ta, eşti în tricou, poartă tu geaca aia.

- Alexa, un băiat poate suporta orice mai bine ca o fată. Plus, nu vreau să faci o boală sau ceva. 

Cred că uita că sunt moartă, o fată moartă putea să facă boli? Adică nu ştiam, dar presupuneam că nu. Până am început să tuşesc, să tuşesc foarte rău. Abia că mai puteam respira.

- Alexa, eşti bine?

Nu puteam să îi răspund, nu ştiam ce se întâmplă.

- Stai aici, mă duc după ajutoare.

Ajutoare? Nimeni nu mă putea vedea. Era aşa greu să înţeleagă? Nu puteam să îi spun, eram prea ocupată să tuşesc. Nu mai aveam putere să deschid ochii, simţeam că e sfârşitul. Că nu o să mai văd pe nimeni, niciodată. Până când..

_____________________________________________________