Probabil pe parcurs, în vârful unui suflet gol şi a unei conştiinţe şterse, ar începe să ardă voinţa. Abandonul în plăcere are inscripţia excesului gravat pe creştet, şi în ciuda senzaţiei primordiale de împlinire, lasă un gust mult mai amar decât dorinţa în sine. Teoretic, oftatul e reflexia unei aşa numite disperări, dar personal oftez mai mult în lungile momentele meditative de seară, când brusc toate par seci şi inutile, iar realitatea e percepută ca o greutate fără rost ce apasă asupra personalităţii.
Dacă persoanele creează mediul, şi percepţia asupra unui loc se leagă mai strâns de oameni decât de cadrul în sine, de ce peisajul insuflă nostalgia şi amintirile mai profund decât participantul anterior ? Răspunsuri nu cere nimeni, iar întrebarea are banalul scop de a mă ţine ocupată. După îngusta mea părere de moment şi iluminare divină, încununate cu o ironie egoistă şi perfect caracteristică, - mă proptesc într-un cot şi absentă scriu cu o singură mână – ca mecanisme umblătoare avem două euri de bază, unul înfipt în nebunia cotidiană care trăieşte clipa, şi altul aerian şi artistic care flutură din gene aşteptând să pice luna.
După pauza de câteva minute în care am verificat dacă astă seară sunt stele, am revenit mult mai animată să pun punct. O încheiere cu clasă ar fi să afirm că pentru o noapte de vară e chiar frig, dar un pahar de apă cu gheaţă se uită din stânga urât la mine. În concluzie, senzaţia ocazională ce îmi îngroapă simţurile se dizolvă încet, iar liniştea palpabilă devine chiar calmantă.
-------------
O mică paranteză, e pură ficţiune şi deşi coincidenţa face să fie seară, e un "jurnal" impersonal :). Cheers !
