Nebunia Lupului...

O zi din viață

Stau,stau de o lună în casa asta mă simt m-ai singură de cât la orfelinat . La orfelinat știam de ce nu mă iubesc dar aici de ce nu o fac , pentru ce m-au adoptat? Dacă nu mă iubiți măcar nu vă chinuiți,  o afirmație ce e scrisă cu lacrimi. E o prostie , mă scol și mă duc la baie. Îmi fac rutina și mă indrept spre școală.  Urăsc școala de aici, nu că pe aia nu o uram dar nu îmi displăcea . Copii de aici,profesorii toți sunt mereu veseli cu zâmbetul pe buze dar eu nu pot fi așa îmi cauzează un fel de durere când îi văd pe alții cum iubesc și sunt iubiți, urăsc să le văd chipul plin de bucurie.
- Salut, îmi spune o fată.
- Salut, îi spun eu pe un ton neutru .
- Deci tu ești Lorelay,azi o să faci doar artă pentru a participa la un concurs.
- Dar dacă nu accept ?
- Atunci de ce te-ai înscris în clubul de artă?
- Ok.......
- Să mergem !
Merg după fata cu părul negru, e ciudat ca cineva să îmi de-a importanță. Am ajuns într-un loc cu vreo 3 sau 4 elevi , toți pictau tablouri .
- Ok guys ea e Lorelay va participa cu noi la concurs,tema este natură. Acolo este locul tău.
Mă îndrept spre acel loc. Mă așez, ce să pictez,ce să pictez ? De ne-ar fi dat altă temă......
Gata am terminat schița,un copac de cireș în timp ce îi cad petalele, acum rămâne doar să îl pictez.
- Am ajuns !!!!
Da...se pare că nimeni nu e acasă. Mă îndrept spre camera mea. De ce sunt aici de ce am viața asta de ce mereu o să mă bântuie trecutul? Întrebări fără răspuns, unii dau vina pe soartă dar eu dau vina pe oameni.  Niciodată nu mi-am asumat ceva și asta mă trage în jos. Fiecare cuvânt de cineva mă rănește chiar de nu pare. Înăuntru sunt de porțelan un pic m-ai atins și gata încep a zâmbi de parcă sunt nebună. Recunosc, sunt un pic instabilă emoțional. Dar asta mă face să fiu mai puternică. Ok..prea multe gânduri, mă pun la somn. Urăsc când nu am mintea limpede și reacționez din instinct. Urăsc multe lucruri dar le urăsc pentru că merită......