Băiatul misterios

°1°

Tocmai ce apăruse soarele pe cer, razele lui făceau o atmosferă plăcută, și care au reușit să îmi tulbure somnul. Ziua de sâmbătă a venit prea repede, dar tot la fel de repede se va și duce. Abia mă trezesc calumea că o aud pe sora mea din altă mamă cum urlă de la intrare:

-Am venit, ești gata?

-Daaa, spun eu ironică. Ce uitucă sunt! Ieri am plănuit că mergem la magazin împreună! Cum am putut uita?!

-Ia-ți repede hainele astea pe tine, grăbește-te!

Ea se uita la mine nerăbdătoare, parcă aștepta să i se întâmple ceva. Eu m-am îmbrăcat somnoroasă fiind, cu hainele pe care mi le-a dat, o pereche de pantaloni scurți și un tricou șifonat. Nici nu am apucat bine să-mi iau tenișii, că ea m-a luat de mâna și m-a tras după ea.

În timp ce ne îndreptam spre magazin, Biia nu se putea opri din vorbit. Tot vorbea despre lucrurile neinteresante ce i se întâmplau ei la liceu. Unele chiar ar putea fi interesante, dar azi, pentru mine, totul o să fie banal.. până ce în fața noastră apare o siluetă a unei persoane necunoscute. Oooo, lume nouă! Am preferat să nu zic nimic, și să o las să vorbească în continuare, dar ea a decis brusc să schimbe subiectul:

-Anto, uite, uite!!

-Da...l-am văzut!

-Nu l-am mai văzut până acum, arată bine, dar..mneh, e prea mic pentru mine!

Băiatul se apropie de noi, și o aud pe Biia râzând. Când el se afla în stânga mea, fix lângă mine, o simt pe Biia cum mă împinge, iar după câteva secunde simt cum cineva m-a prins. Când am deschis ochii, îl vedeam pe el. Un băiat destul de înalt, cu o sclipire în ochi de fiecare dată când zâmbea . Ochii căprui închis, te înspăimântă puțin, dar, totuși, te fac să te pierzi în ei, sunt mari, și de fiecare dată când zâmbește, acei ochi înspăimântători se transformă în ceva blând, ceva liniștitor. Pur și simplu erai liniștit când îi priveai. El este diferit, și asta se vedea și simțea. Am rămas câteva secunde așa, în brațele lui, care parcă mă linișteau. Eu am continuat să mă holbez la el, și îl observam cum zâmbea, zâmbetul lui emana o căldură pe care niciun alt zâmbet nu o făcea. În acel moment aud o voce care ne trezește la realitate pe amândoi:

-Heii, Antoo, știi că pâinea nu se cumpără singură, da?

-Da, da, vin acum!

Îl văd pe el cum zâmbește larg, nu prea știu ce i se pare așa de amuzant, pentru mine este cea mai stânjenitoare chestie care mi s-a întâmplat. De ce trebuia să zică chestia asta? Credeam că ține cu mine, a stricat momentul. Doar asta știe să facă!

Am ajuns la magazin, iar Biia a început cu tachinările:

-Băiatul ăla era de vârstă ta, nu? Te gândesti la ce mă gândesc și eu?

-Ooo, mai taci!

A continuat cu tachinările tot drumul, până ce am ajuns acasă. Cât ai clipi, după această zi minunată, vine duminica, o zi în care te relaxezi, dar a trecut prea repede! E luni!!!

Nu creddd!! A trecut prea repede weekend-ul! De ce mi se întâmplă mie? De ce trebuie să văd din nou profesorii care ne dau prea multe teme, și să văd colegii, cu care nu vorbesc doar la școală? Vreau să fie din nou ziua de sâmbătă!