Băiatul misterios

°5°

Mă simt ciudat dar nerăbdător în același timp! Ar trebui să petrec mai mult timp cu ea după cum mi-a spus Mark. Ar trebui să-i spun că o plac? Ar trebui să mai aștept?
Autobuzul oprește în stație, vremea e puțin rece. O adiere puternică de vânt mi se izbește de față parcă trezindu-mă la realitate. Stropii de ploaie mici și reci cad din cer cu repeziciune și fără oprire. Calc prin toate bălțile de ploaie neevitând niciuna, tenișii mei fiind uzi deja, n-am nimic de pierdut!!! Ajung la casa bunicilor mei, îmi las bagajele și o sun pe Anto
*convorbire telefonică*
-Hei, Anto!
-Hei!
-Ce faci?
-Pe acasă, tu? Ai ajuns?
-Da, am ajuns. Auzi...nu vrei să ne întâlnim mai târziu în parc?
-Ba da..la ce oră?
-Pe la 19:00...
-Ok, ne vedem! Pa!
-Bine, pa!
A fost mai ușor decât credeam!!
*din perspectiva lui Anto*
Weekendd!!!!! În sfârșit! Mai avem săptămâna viitoare și oficial e vacanța de vară! Cea mai memorabilă vară din viața ta, cele mai tari amintiri, cele mai frumoase luni în care ai întâlnit cei mai frumoși oameni, VARA 2018!!
Azi vine Lucas aici...de ce îmi sare atât de des gândul la el? Ce are el atât de special? De ce mă face băiatul asta să mă simt așa? Mai știți când v-am spus de 'fluturi'? Dap....încă n-au dispărut și nu cred că o să o facă prea repede. Băiatul ăsta face ce face, dar mereu am fluturi în stomac atunci când sunt cu el! Când sunt lângă el mă simt liniștită, protejată, sunt eu însămi.. el e o persoană diferită și asta se vede cu ochiul liber. Mereu încearcă ca, personele care se află în jurul lui să nu se simtă inconfortabil. Nu lasă persoanele pe dinafară, socializează cu toată lumea pentru a nu se simți în plus.. Se pare că am început să îl cunosc și să îl înțeleg mai bine.
Telefonul sună dintr-o dată și sar în sus, speriată. Când am ajuns să mă sperii de propria mea sonerie?
E Lucas! Mi-a spus că ar vrea să ne întâlnim mai târziu în parc. Asta e ciudat. De ce ar vrea să ne întâlnim? Oare e bine? De ce îmi fac griji? Aishhh...
Păi...e cam friguț afară. Ar trebui să-mi iau hanoracul lui? Sau ar deveni ciudat? De ce îmi pun atâtea întrebări zilele astea? Nu mă pot hotărî în legătură cu nimic..să-mi iau asta, să-mi iau aia; să mă îmbrac în negru, în ceva deschis.. Am ajuns să mă subestimez pe mine, să mă contrazic, să gândesc prea mult. Parcă inima dă o luptă intensă cu creierul. Parcă sentimentele și rațiunea se ceartă, dar nu se știe cine va câștiga. Dar de când sunt așa?
A venit ora la care să mă întâlnesc cu Lucas. Se pare că într-un final mi-am luat hanoracul lui..dap, sunt o ciudată. Dar îmi place. Lucas stătea așezat pe banca din mijlocul parcului, puțin agitat. Dar îmi place. Mă bucur să îl văd, mă liniștește. Părul lui stă așezat în toate părțile, poate din cauza vântului puternic care parcă 'nervos' se plictisea și apărea și el din când în când stricându-mi mie seara. Era îmbrăcat ca de obicei: hanorac gri, asemănător cu cel pe care îl purtam eu (ciudatttt), blugi negri rupți în genunchi și niște teniși negri. Doamne..parcă a trecut prin toate bălțile de apă până să ajungă aici. Ce mai copil... De ce zâmbesc? De ce simt că în interiorul meu inima și creierul au căzut la o înțelegere? Nu e momentul să fiți așa! Reveniți-vă!! Mă simt mult mai bine..oare? Nu se poate! Nu poate fi el de vină pentru asta! Te rog, nuu!!
-Ai de gând să stai acolo toată seara, zâmbind? Apropo..ce ți se pare așa de amuzant? Nu spune că deja te-am făcut să zâmbești!
-Huooo!!Cine te crezi? Crezi că dacă doar tu ești prin preajmă, din cauza ta zâmbesc?
-Atunci, dacă nu sunt eu motivul, de ce zâmbești?
Da, m-ai prins..tu ești motivul. Nici mie nu-mi vine să cred, e ceva nou si pentru mine
-Păi..zâmbeam din cauza...ăăăăă, păiii....
-Păi..??? Hai, folosește cuvinte
-Zâmbesc din cauza unui cățeluș. Da! Înainte să ajung aici, am văzut un cățeluș mic, pufos și atât de drăgălas
-Mai drăgălaș decât mine? Imposibil!
Îți place să te umfli în pene... Și credeam că eu sunt cea mai bună la asta...deci Georgiana! Vezi! Uită-te cine se pricepe, nu glumă! Dar totuși, îmi place când face asta..
În acel moment, singurul lucru pe care l-am putut face e să zâmbesc pentru că nu îi puteam spune ce gândesc cu adevărat. E complicat..
-Mi-a fost dor de tine...spune rupând tăcerea care deja s-a lăsat peste parc
-Păi..a trecut doar o săptămâna de când nu ne-am văzut
-Știu..dar ți-am simțit lipsa
-De...de ce ai vrut să ne întâlnim aici?
-Am vrut să petrec puțin timp cu tine...
Zâmbet tâmp!
-Mi-a fost dor de zâmbetul tău incontrolabil!
-De unde și până unde incontrolabil?
-Chiar nu-ți dai seama? Zâmbetul tău apare pe față de fiecare dată când nu te poți exprima în cuvinte!
-Când ai avut timp să observi asta? Și de ce ai observa asta?
-Pentru că îmi place să observ micile 'obiceiuri' ale oamenilor cu care socializez. Îmi place să știu mai multe chestii despre oamenii cu care vreau într-adevăr să-mi petrec timpul. Vreau să te cunosc mai bine, să te observ mai bine pentru că vreau să mă lămuresc în legătură cu ceva
Da...de când l-am întâlnit pe el sunt așa. Confuză, idioată, nehotărâtă. Cred că îl plac! Ce fac acum?
-Heii...ai observat că avem hanorace aproape la fel? Ce tare eee...încep eu să țip
-De ce mereu ești așa? spune având același zâmbet ca și în prima zi în care ne-am întâlnit
-Mi-a fost dor de acel zâmbet..zâmbetul pe care l-ai avut de prima dată când ne-am întâlnit
-Credeam că nu ți-a fost dor de mine!
-Cine zicea de tine? Ziceam de acel zâmbet...
***
....de ce..de ce face asta? Nu o mai face...