Liceul culorii sângelui

Dark Heaven

     Viața nu este albă, nici neagră, ori roz, gri sau ce culori le mai vin în minte celor ce își spun filosofi. Viața este crudă și-ți poate răpi persoanele dragi în orice clipă, după o ceartă, după o noapte cu filme, după ce-ați mâncat împreună... oricând. 

     Dar viața este nemiloasă mai ales într-un liceu blestemat, cu prestigiu, care pregătește elevi cu rezultate excepționale, unul dintre cele mai periculoase din toată lumea. A fost construit pe pământul unui cimitir al eroilor, dar numai fapte eroice nu se întâmplă, însă este într-adevăr un război... O luptă de supraviețuire. „Dark Heaven" se numește, un rai negru. 

     Elevii care se înscriu nu știu ce se întâmplă în cadrul liceului până în prima lor zi. Sunt forțați, înainte să se înscrie, să semneze un contract prin care nu vor divulga nimic și nu vor rosti nici măcar un cuvânt despre faptele petrecute astfel e prea târziu să te decizi să pleci odată ce vei intra. Un astfel de document ar trebui să ridice suspiciuni înainte să-l semneze, dar chiar și dacă o face, oamenii sunt orbiți de succesul pe care-l are. Profesori excepționali care-i pregătesc excelent pe elevi, institut dotat cu instrumente moderne de lucru, fiecărui student i se oferă materialele de lucru, practica și teoria se împletesc, existând mai multe orare la alegere. 

     — Repede, repede! Tris a intrat în mare bucluc! îmi strigă prietena mea, Karla, anunțându-mă să fiu pregătită și atentă la ceea ce va urma. 

     Îmi caut în rucsac recipientul cu lame și îmi ascund câte una în fiecare mânecă. Am tăiat materialul de dedesubtul sacourilor mele pentru a avea unde să mi le ascund, să nu fie găsite, la fel am făcut și cu toate gențile sau rucsacurile mele. E interzis să vii cu arme în instituție, însă această regulă nu i se aplică unui singur elev. Dacă se poate numi elev...

     — Sărăcuța! spun elevii mai mari arătând spre colega mea, Beatrice, care stă în mijlocul tuturor speriată.

     Povestea conflictelor din școală se răspândesc în șoaptă cu viteza fulgerelor. Beatrice a fost împinsă în glumă, a alunecat și a căzut chiar în fața unui elev, împiedicându-se cel din urmă. Ce păcat! Băiatul care umblă prin școală și are relații sus-puse, nimeni nu știe ce vârstă are, cine îi sunt părinții și de ce școala îi permite să facă ceea ce vrea și îl apără. Participă uneori la ore, în fiecare clasă având locul său special, indiferent dacă e o clasă din primul an sau din ultimul. Unii spun că e o fantomă, alții că e un elev care repetă clasele, unii spun că e vampir, alții că este un tânăr director general care a moștenit institutul. Îi cunoști vocea, îi cunoști hainele, îi cunoști înfățișarea, dar nu-i cunoști identitatea. Poate nici numele său nu este adevărat. 

     Ceea ce este sigur e că acele crime din incinta liceului se petrec de mai bine de nouă ani, iar părinții nu se gândesc la disparițiile ciudate din cadrul liceului, ci doar la educația care le poate fi oferită aici odraslelor mult iubite... alături de pericolul morții. 

     — E în regulă, te vei descurca! îi spun colegele mele lui Beatrice. 

     E în zadar. Nimeni nu scapă de mâna lui. Mă apropii de ea și îi ofer cea mai dură privire pe care i-a oferit-o cineva. Nu are nevoie de încurajări, ci de adevărul crud. A încurcat-o, nu cum ai încurca culorile firelor de ață la cursul de croitorie, ci s-a pus în fața unui adevărat pericol. 

     Pașii apăsați se aud pe hol, iar mulțimea se desparte în două părți, creând un semicerc. Ceilalți se îndepărtează de Beatrice, dar eu, Karla și alți colegi din clasa mea rămânem la câțiva pași în spatele ei. Mă uit la părul ei negru cu șuvițe verzi... în lumina soarelui pare precum culoarea penelor unei păsări. 

     Privirea mea se îndreaptă spre băiatul înalt, cu părul negru închis, cu cămașă albă și pantaloni negri, care ajunge în fața noastră înaintând leneș, dar încrezător. Aproape toți cei de-aici se uită fricoși la acesta și, pentru o clipă, când îmi întâlnește privirea, parcă este suprins de duritatea acesteia, însă într-o secundă revine la figura sa vicleană, îndreptându-și poziția și adresându-i-se lui Beatrice. 

     — Să fii în centrul atenției poate să fie distractiv. De ce pari atât de speriată? o întreabă amuzat, zâmbind arogant. 

     Vine mai aproape și culege o șuviță lăsată din părul lui Beatrice, învârtind-o pe deget. Tris e prima din clasa noastră care îi greșește lui. La fel ca și colegii mei, fata e în al doilea an și, anul trecut, acesta nu s-a atins de nimeni din clasa mea. Așa am auzit de la toți din școală deoarece am venit abia în acest an la acest liceu. Suntem singura clasă din care nu a „dispărut" nimeni anul trecut. Și Beatrice, fata mărinimoasă și atentă cu toți, ar putea să strice reputația aceasta. O săptămână și deja se întâmplă dezastrul. 

     Nu pot sta degeaba, nu când îmi aduc aminte de ea, de aceea fac un pas în față și Karla observă, privirea ei spunându-mi să stau locului și să nu fac nimic prostesc. 

     — Ar trebui să le spui prietenelor tale să nu se bage în treaba noastră, altfel vei fi răspunzătoare și pentru ele!

     — Cristina, rostește Beatrice numele printre tremurături, pleacă! 

     Într-un moment, șuvița cade din mâinile sale și se întoarce cu spatele, însă nimeni nu crede că a lăsat-o baltă pe Beatrice. El doar se pregătește de ceea ce va urma. Din cauza unei decizii spontane, îi strecor pe sub mână una dintre lame și Beatrice încearcă să nu pară surprinsă, ci o ascunde la spate. Mă dau înapoi, alături de toți ceilalți elevi cărora li s-au alăturat și restul din clasă. 

     Băiatul cu cămașa albă se întoarce și îi face semn lui Beatrice să vină aproape de el. Aceasta, cu pași mici, îi îndeplinește dorința și el întinde mâna spre ea, apucând-o de cămașa violet, împingând-o în peretele apropiat. O prinde chiar când vrea să fugă și îi apucă fața cu mâna.

     — Aproape îmi pare rău că unei fete așa ca tine i se întâmplă asta. Oh! Dar de ce plângi? Atunci când ai căzut la podea și prostia ta m-a făcut să cad, nu ai plâns!

     — Te rog! încearcă Beatrice să spună, dar acesta nu ascultă ceea ce are de spus și o lovește cu piciorul în genunchi, însă nu o lasă să cadă și o ține strâns. 

     — Îți place să fii jos? Dintr-un act de mărinimie din partea mea, o să fii pe podea în câteva momente!

     Din cauza unui gest spontan, aceasta dă la iveală lama subțire și o îndreaptă spre fața lui, însă se ferește și lasă cămașa fetei. Tris se sprijină de perete. E cu ochii pe mine, privirea ei mă acuză. Scapă lama și aceasta cade cu un zgomot slab, lucind în lumina soarelui. Enervat, se repede la ea și începe să o lovească puternic, iar eu plec. Nu vreau să mai aud țipetele acesteia, să văd ochii înlăcrimați ale fetelor din clasă și să fiu martoră la sfârșitul care va veni. Oamenii pot să mă critice că i-am oferit acea armă, dar eu am făcut-o numai ca să-i dau o clipă în care a avut încredere în ea, în care a crezut că va scăpa, i-am oferit singura scăpare. I-am oferit-o ca să lupte, nu să fie o simplă victimă. Oricum, rezultatul ar fi fost același, dar nu a profitat îndeajuns încât să-i lase o cicatrice tănărului, semn pe care l-ar fi meritat. 

     Deoarece nimeni nu scapă din mâinile lui, din mâinile lui Vincent Blaze. 

     Însă eu vreau să schimb asta.