Fata palidă

O iau razna

                             Sarah

     Mergeam alene prin pădurea aceea deasă. Ochii mei începeau să revină la culoarea lor verde de toate zilele. Nu prea știam ce se întâmplase. Îmi rămăsese întipărită pe retină figura speriată a lui Edward. Felul în care mă privise aproape mă băgase în sperieți. Dar atunci nu puteam să mă gândesc decât la satisfacția pe care o simțeam în momentul în care Edward o rupse la fugă şi la bucuria pe care am simțit-o când mâinile mi-au fost eliberate.

        Aveam un rânjet întins pe toată fața și oricât aș fi încercat să îl reprim, nu reușeam. Mă simțeam vlăguită în ciuda satisfacției mele temporare și totul în jur era acoperit de o pâclă ce-mi cadea peste ochi, făcându-mă să
văd în ceață.

        Ceață. Ceață. Greață. O iau razna.

     Era ciudat că în loc să mă sperii mai mult de propria reflexie şi să gonesc spre casă de teamă că ar fi putut să se întoarcă, mă simțeam mai mult mândră că speriasem un fraier.  Nu cred că eram pe deplin conștientă de ceea ce se întâmplase. Mi se părea a fi o joacă. Și poate de fapt nici nu se întâmplase nimic. Poate, pur și simplu îmi imaginasem ceea ce văzusem în ecranul telefonului și Edward fugise doar pentru că realizase că avea să facă pușcărie.

      Dar, dacă era așa, atunci de ce ochii încă îmi aveau o ușoară tentă de negru?

     Eram aproape sigură că nu fusese o închipuire, și asta mă făcea să mă simt nesigură, sentimentul de mândrie fiind înlocuit din nou de confuzie și de teamă...

        Foșnetul ierbii și crenguțele ce pocneau ușor sub picioare în urma mea m-au scos din lumea mea plină de teorii în care alunecasem ca într-un abis negru și infinit. Ezitam să mă uit în urmă.

      Dacă tembelul ăla s-a întors, de data asta nu mai scapă viu!

     Mi-am înfrânat un val de greață ce începuse să mă acapareze.
Am scos cu grijă din buzunar briceagul primit de la bunicul fără de care nu plecam de acasă.

       Am continuat să înaintez, strângând cu putere în pumn mica armă și încercând să ignor pe cât de mult cu putință foșnetele ce se intensificau. Am cotit la dreapta sperând să mă pierd mai mult printre copaci, chiar și cu riscul de a mă îndepărta mai mult de alee și de ieșirea din parcul ăsta nenorocit. Speram că zgomotele de pași or să dispară, însă acestea parcă se auzeau tot mai sâcâitor și mai apăsat în urma mea. Am rămas locului preț de câteva clipe, în timp ce inima mi se zbătea în piept ca un pește scos din apă. Mi-era teamă că dacă mă întorceam aș fi dat ochii cu cine știe ce monstru care bântuie hai-hui, sau că nemernicul de Edward s-ar fi aflat în spate, suflându-și duhoarea gurii pe gâtul meu. Am închis ochii. Cumva totul părea mai ușor dacă nu vedeam, chiar dacă era un lucru prostesc din cale-afară. Nu făceam decât să devin mai vulnerabilă atacului. Dacă nu-l vedeam, nu însemna că cel ce făcea frunzele să sâsâie nu exista încă acolo.

      M-am întors brusc şi am aruncat briceagul spre țeasta celui ce se ținea după mine. Briceagul se înfipse chiar la câțiva centimetri de capul urmăritorului, într-un ulm tânăr. Ochii lui se măriră, acesta privindu-mă tâmp și tresărind. Își ridică mâinile în semn de capitulare și se dădu doi pași înapoi.

—Te știam ciudată, dar nu știam că ești și senilă.

—Lena, jur că dacă te mai furişezi aşa, a doua oară râmâi fără beregată! am strigat la ea, totuși ușurată că era ea și nu altcineva.

—A doua oară fac eu infarct înainte să fac contact cu dracia aia de pumnal! Ce naiba faci cu ăsta la tine? Tu sigur eşti de pe planeta asta? începuse ea să întrebe fără a da semne că ar vrea să se oprească.