Fata palidă

Prolog

     Vântul îmi bătea în spate făcându-mă să mă înfior. Mâinile mele tremurau și se albiseră mai mult din cauza temperaturii scăzute. Vântul vâjâia și trecea prin mine ca printr-o cârpă veche, agățându-mi fluturi răzleți de ger în păr. Crăpau pietrele de frig, iar mie îmi înghețaseră degetele pe mânerul de fier al pumnalului.

—Haide odată, copile! Sau ai de gând să dormi afară și azi? mă întrebă ironic bunicul, pierzându-și răbdarea și începând să bată din piciorul sănătos.

      Tresărisem la auzul vocii lui răgușite și azvârlisem cuțitul instantaneu, fără a conștientiza ce fac.  Mă speriasem din nu știu ce motiv, temându-mă că din nou va striga la mine.
     Pumnalul, ca de obicei, nu-și atinse ținta. Bunicul începu să clatine din cap, încruntându-se și privind spre soarele ce urma să apună.

     Bunicul meu nu era omul dulce care să-mi citească povești înainte de culcare. Bunicul abia se sinchisea să mă întrebe dacă mi-era foame din când în când. Nu era omul care să-mi oblojească rănile sau să-mi aline durerile sufletești atunci când aveam nevoie. Rareori o făcea. Nu-i plăceau sentimentele, iar lacrimile nu-l impresionau, așa că nu mă oboseam să plâng în speranța că mă va lăsa să mă încălzesc la focul din șemineul din casă.

     Mi-am strâns degetele roșii și amorțite în pumn o fracțiune de secundă, apoi am fugit prin zăpada înaltă să-mi recuperez cuțitul.

      Împiedicându-mă de-o mărăcină ascunsă prin omăt, m-am dezechilibrat o secundă, căzând în plapuma albă și rece a iernii.

    Adormito!

       M-am ridicat cu repeziciune, scuturându-mi paltonul gri și sperând că bunicul nu fusese martor la căderea mea. Pășind mai atentă, am ajuns în dreptul cercului din trunchiul copacului ce servea drept țintă.

      Am smuls briceagul înfipt în scoarța molidului din fața mea. Cercul scrijelit de bunicul meu cu un alt cuțit pe trunchiul copacului mă mustra. Zeci de alte tăieturi în scoarță se profilau ca niște cicatrici vechi și noi. În interiorul cercului erau ale bunicului, toate făcute grămadă, ca dovadă a dibăciei lui. Cele din exterior erau dovada eșecului meu consecutiv în care persistam. Iar nu nimerisem în interiorul său, ricoșând cu mult deasupra lui. Am suflat în pumni într-o încercare de a-mi încălzi mâinile mici, norișori argintii rostogolindu-se-ră de pe buzele-mi cireșii.
M-am îndepărtat de molid, fugind înapoi la locul de aruncare, ce se afla la șase metri distanță. Am aruncat o privire în jurul meu încercând să-mi golesc mintea.

      Copacii deși semănau izbitor cu niște schelete negre. Coroanele lor dezfrunzite se unduiau tânguitor în vântul năprasnic, iar crengile răsucite și noduroase ce înjunghiau cerul plumburiu păreau niște vene secate de sânge.
Cabana, nu mai mare decât un șopron, stătea să cadă sub greutatea zăpezii de pe acoperișul din țiglă veche și pe alocuri spartă. Scândurile aproape putrede erau negre și la lumina zilei, iar odată cu asfințitul soarelui păreau că se întunecă și mai mult, semănând cu niște monstruozități ce urmează să urle în agonie.
Țintele vechi pentru tirul cu arcul stăteau spânzurate prin crengile copacilor, mâncate și ele de carii și de vreme. În rest, nu găseai nimic. Cât vedeai cu ochii era o pădure nesfârșită ce-mi creea un ciudat sentiment de confuzie, de fiecare dată când veneam aici.

—Hai azi! răsună din nou vocea răgușită a bunicului de undeva din fața mea. Aruncă-l!

    Vuietul din inima mea zbuciumată acoperea toate celelalte zgomote din jur, dar vocea răgușită a bunicului mă făcu să tresar. Priveam ținta cu ură. Dacă aș fi reușit, aș fi putut spune că aceea avea să fie cea mai mare realizare a mea. Aveam să merg mândră lângă bunicul și să-mi țin capul drept, arborând un zâmbet schimonosit de frig. Și deși el nu avea să mă felicite, știam că ar fi fost mândru la rândul lui, de mine.