Am deschis ochii instant, atunci când primul glas mi-a șoptit. Mi-am așezat mâinile pe urechi, nu pentru a nu o mai auzi, ci pentru a o întelege mai bine. Voia ceva. Îmi voia sangele. Îmi voia creierul. Iar eu începeam să i-l daruiesc.
Mi-am strâns ochii până când durerea și-a făcut simțită prezența. Trebuia să dorm, asta era singura soluție pentru a scăpa de ele, pentru a supraviețui. Mi-am lasat mâna să cadă lângă pat, sperând să simt căldura lumânării care era acolo pentru a mă ține în viață. Era acolo și îmi indica faptul că nu azi e ziua cea mare.
Îmi retrag mâna atunci când a doua voce îmi șuieră în urechi.
Haide Enya, lasă-ma îti curm amarul. Lasa-ma sa fiu una cu tine, da drumul iluziei.
Pulsul îmi crește iar nevoia de a țipa la fel. Nu sunt reale, nu sunt reale.
Dar tu, tu esti reala?
Îmi încleștez mâinile pe marginea patului și îmi scufund capul în perna aspră. Trebuia să rezist, să gasesc lumina și să o urmez. Iar atunci când m-am scufundat în întuneric am știut că reușisem.
*******
Lumina zilei mi-a ars ochii atunci când am hotărât a-i deschide. Niciodată nu lăsam jaluzelele trase pentru că eram dependentă de lumină. Mi-am privit camera din care întunericul dispărea puțin câte puțin. Dar avea să se întoarcă, știam asta. O liniște mormântală domina totul, chiar și colțurile întunecate din care glasuri demonice șușoteau. Vorbeau prea încet pentru a le auzi, dar totuși prea repede pentru a le înțelege. Îmi dădusem seama de un singur lucru, urmau să mă viziteze din nou la noapte, și să mă facă să le ascult.
M-am ridicat din pat atunci când lumina a patruns în întreaga cameră făcând-o să arate normal. Am adunat de pe jos blugii de ieri și halatul, și m-am delectat cu apa caldă. Am început să îmi periez dinții, alegând să nu privesc oglinda mare pe care voiam să o acopăr într-o zi. Am părăsit baia fiind gata să pornesc spre cabinet.
Soarele palid al unei dimineți de septembrie m-a făcut să mă încrunt. Era o nouă zi, și poate că era ultima.
Eram curioasa în legătură cu pacienții pe care urma să îi am astăzi. Nu mă uitam niciodată peste fișa cu programări, și nici nu îmi pregăteam discursul de acasă. Doar așteptam momentul potrivit să le pătrund în creier.
Întâlnisem pe tot parcursul vieții diferite persoane, cu caractere opuse, aspect diversificat și ajunsesem la aceeași idee. Nu imi plăceau oamenii. Îi invidiam totuși, ei nu erau nevoiți să se teamă noaptea că o umbră demonică i se va infiltra atât de mult în cap încât va deveni una cu ea.
Erau persoane slabe, care se temeau de lucruri inutile, pe când eu duceam un razboi pentru supremație cu mine însămi.
*******
Ce mai ziceți?
CITEȘTI
Monomaniac
Short Story,,Tu ești casa cancerului, fă-l să se simtă ca în iad." ,, Nu era bolnavă. Îi era doar frică de moarte." Enya, o psiholoagă renumită cu probleme, ajută oamenii bolnavi de cancer să înțeleagă că boala provine din creier nu din corp, până când î...
