Madrigal își putea auzi inima bătând puternic, mai-mai să-i spargă pieptul pe sub bluza moale de lână. Rezultatele de pe foile albe afișate la intrarea la liceu erau mai mult decât niște simple note. Reprezentau munca ei de ani întregi. Erau rezultatul multor nopți pierdute cu un teanc de caiete pe birou, sorbind dintr-o ceașcă mare de cafea, cu speranța de a nu adormi până nu termină de învățat toate acele lecții plictisitoare, care urmau să-i definească într-o mică măsură viitorul. Notele nu erau niște simple însemnări pe hârtie și pentru ea, însemnau atât de mult în acel moment, încât i se părea aproape amuzant. Nu își amintea să fi fost o elevă model, ci dimpotrivă. Ar fi preferat să facă orice altceva decât să studieze, chiar și să-și petreacă timpul cu tontul de Eric, un tip care îi făcea avansuri fetei de care era îndrăgostită de ani întregi. Cel mai bun prieten al ei. Abia aștepta să afle cât a luat și să își poată continua viața.
Mâna caldă a Ellei se strecură în palma rece ca un sloi de gheață a lui Madrigal, și Madrigal simți cum temerile i se descolăcesc din jurul sufletului. Atingerea Ellei avea mereu un impact straniu asupra ei, ca senzația pe care o ai când stai lângă sobă, înfășurat într-o plapumă pufoasă, departe de gerul puternic de afară. Vremea din Danemarca putea fi cruntă uneori, deci orice strop de căldură era binevenit.
Când Madrigal citi rezultatele, aproape scăpă un urlet de bucurie, fu atât de îmbătată de fericire încât o sărută scurt pe fata pe care o iubise în secret în toți acești ani. Fu o adevărată prostie și simți cum inima i se rupe într-un milion de bucățele când Ella se desprinse brusc din îmbrățișare și o lovi cu putere peste obraz, dar ce era și mai nechibzuit era că nu regreta cu adevărat că a făcut-o.
—Ce naiba te-a apucat? Ella încerca din răsputeri să pară mânioasă, dar era evident că deja regreta palma.
—Nimic. A fost o prostie. Sfinte, El, oamenii fac uneori lucruri așa prostești când sunt fericiți.
Sunt unele momente când faci lucruri atât de greșite, și chiar dacă știi ca sunt greșite nu îți poți cere scuze, pentru că ai adorat fiecare moment. Acesta era unul dintre ele.
Privirea lui Ella se îmbună și era clar cât era de pregătită să uite povestea asta. Conform ceasului ei, erau deja în întârziere. Timpul poate fi așa de diabolic uneori. În momentele triste, pare că nu se mișcă deloc, iar în cele fericite, se mișcă întotdeauna cu viteza luminii.
—Eric ne așteaptă deja de jumătate de oră, ar trebui să ne mișcăm.
*
Vara abia acum începea pentru Madrigal, și se anunța o vară minunată, fără stresul examenului care îi apăsa așa greu pe umeri, alături de prietena ei și de măscăriciul de Eric, care nu era doar de umplutură, era un băiat bun dacă stam să o luam așa. Mereu le-a susținut pe fete și nu le-a trădat în fața niciunui amic trecător, astfel gașca lor de prieteni fiind foarte restrânsă, mai exact, doar ei trei. Probabil că un al patrulea ar fi în plus în toată povestea. Cu siguranţă vor face ceva nebunesc și de data asta, ca în verile trecute când Eric a închiriat un pui de pinguin din banii pe care i-a primit de la tatăl lui la absolvire și l-au plimbat împreună prin centrul orașului sau când au făcut o noapte albă și Ella dormea buștean, atât de adânc încât nici nu a simțit când i-au desenat simboluri obscene pe față. Va fi o vară de neuitat, gândi Madrigal.
Cafeneaua de lângă școală le aștepta primitoare ca de fiecare dată, împânzită cu veșnicul miros de ciocolată caldă. Nu era niciodată aglomerată și atmosfera era mereu primitoare, te făcea să te simți ca acasă. Madrigal îl căută cu privirea pe Eric, care nu era atât de ușor de găsit. Cu o statură impunătoare și caracteristicile aspre, îmblânzite doar de ochii albaștri și părul blond, chipul lui era parcă scos din fanteziile lui Hitler, și totuși era atât de obișnuit în Danemarca încât se pierdea în mulțime. Un băiat din centrul cafenelei le făcu cu mâna și fetele se așezară la locurile lor obișnuite: Madrigal lângă el, iar Ella în fața lor.
—Eric, n-o să-ți vină să crezi cât am luat, țipă Madrigal entuziasmată.
Eric ridică o sprânceană și răspunsul veni pe neașteptate de la Ella.
—10 curat. Dementa asta care n-a învățat niciodată ia 10 pe linie, și eu iau 8,25 ca de obicei. Bănuiesc că miracolele nu se întâmplă la mai multe persoane în același timp, Ella nu o spune cu răutate și începe să râdă cu poftă, e genul acela rar de persoană care se bucură cu adevărat pentru reușitele prietenilor ei.
Eric zâmbește și o felicită, dar zâmbetul i se ofilește mult prea repede de pe chip. Ceva era în neregulă cu el și nu trebuia să fii un geniu ca să-ți dai seama.
—Eric, ce s-a întâmplat? murmură Madrigal cu inima cât un purice. O durea să-l vadă așa.
—Ce s-a întâmplat? repetă Eric cu o confuzie falsă și apoi soarbi prelung din cafea pentru a evita alte posibile întrebări, încă ceva neobișnuit pentru Eric. El nu tăcea niciodată.
—Pe cine crezi că păcălești? spune cu compasiune Madrigal. Arăți ca un copil de 6 ani care n-a găsit nimic sub brad în ziua de Crăciun, Eric nu o privește în ochi, așa că se simte nevoită să insiste. Spune odată și gata.
—Of, Mad. Merg în America.
Madrigal încerca să își înlăture o scamă care nu era acolo de pe plover. Ella a început să bată ritmic în ceașca de cafea și înlăturându-și nodul din gât, a zis:
—Tocmai în America? Dar, Eric, e atât de departe...
—Știți că vă iubesc pe amândouă, mă rog cu mici favorisme, și îi făcu cu ochiul Ellei, apoi au izbucnit toți în râs. Dar, nu pot rămâne pentru totdeauna în Copenhaga. Tata mi-a luat un bilet pentru un sejur spre America și mi-au urat mult succes în viață. Cred că s-a plictisit să tot stau pe banii lui aici și știți că se spune că în America sunt mai multe șanse, în fine.
—Nu ne poți părăsi așa. După toți acești ani pleci în America pentru totdeauna? spune descumpănită Madrigal.
—Crezi că am de ales, Mad?
—Întotdeauna avem de ales.
Brusc s-a lăsat o liniște în toată cafeneaua, de parcă discuțiile fiecărora ar fi fost descurajate de tristețea absolută a Ellei, a lui Eric și a lui Madrigal și trei prieteni care vorbeau în continuu când se întâlneau nu și-au mai găsit niciun cuvânt de spus. Și până la urmă ce ar mai fi de spus? Eric va pleca indiferent dacă asta le va frânge inima, chiar dacă își va frânge propria inimă, și toți înțelegeau perfect acest lucru.
—Când o să pleci? murmură Ella.
—Mâine.
Ella aprobă sec din cap și simți cum lacrimile încep să i se scurgă pe obraji, în ciuda protestelor ei de a le ține înăuntru. Nu era deloc ușor pentru ea, Eric i-a fost mereu ca un frate, a scos mereu tot ce era mai bun din ea, a făcut-o să zâmbească până și în cea mai mizerabilă zi a ei. Cum ar arăta o viață fără el? Probabil ca o viață fără înghețată și muzică, o viață fără animale mici și drăguțe, o viață fără zile petrecute doar cu ei doi, făcând cele mai stupide lucruri posibile.
Cei trei se aruncară unul în brațele celuilalt și se ținură strâns pentru mai multe momente, niciunul nevrând să-și dea drumul. Era un lucru atât de familiar în îmbrățișarea lor, de parcă acesta ar fi adevăratul acasă, și nu patru pereți de lemn. Eric se desprinse ușor și Madrigal fu surprinsă să-i vadă un strop de speranță înflorindu-i pe chip.
—Dar dacă nu ar trebui să plec?
—Eric, nu fi prost. Nu ți-am cere niciodată să-ți ratezi viața doar pentru a sta aici cu noi, remarcă Ella.
—Nu, nu. Voi pleca în America. Dar asta nu înseamnă că trebuie să plec și de lângă voi. De fapt, puțină companie pe corabia aia mare și plictisitoare ar fi binevenită. Ce ziceți?
Vestea era mai mult decât ceea ce puteau procesa într-o singură zi.
Nu era ceva normal să vrei să părăsești Danemarca, așa numita țară a fericirii, unde totul îți era în teorie pus pe tavă. Dar asta nu se aplica și în cazul fetelor, care erau nerăbdătoare să plece, chiar dacă unii oameni urmau să le critice pentru că își părăseau "minunata" țară. Acum că fetele scăpaseră de chinul zilnic al școlii și stresul examenelor și aveau viitorul pe jumătate realizat, puteau face orice, puteau pleca în locul pe care visau să-l viziteze de pe vremea când mergeau încă cu roți ajutătoare la bicicletă, America. Să trăiască visul American pe care cred că oricare dintre noi l-a avut sau îl va avea. Pentru că cine nu vrea să viziteze acest stat. Ținutul tuturor posibilităților, unde visele nu mai sunt doar niște vise, sunt realitate.
Ella și Madrigal se gândeau la același lucru și se străduiră din răsputeri să nu facă o adevărată scenă în cafenea. La naiba, chiar se întâmpla, visul lor proscris devenea realitate, vor merge împreună spre Țara tuturor posibilităților și după, după orice se putea întâmpla. Au acceptat propunerea lui Eric fără să se gândească de două ori.
