Madrigal nu reuși să închidă un ochi toată noaptea, nici ochii, dar nici trupul ei nu mai suportă oboseala acumulată. Simți o oarecare reținere în clipa în care pleoapele ei nu mai erau pe acea lungime de undă cu ea şi alunecară într-un scurt somn dulce. Dar mintea lui Madrigal spunea contrariul, aceasta nu voia să alunece în niciun somn dulce, de teamă să nu o vadă pe Ella în cele mai frumoase vise ale ei şi apoi să se trezească, tristă că nimic din acea plăsmuire a propriei imaginații nu s-a întâmplat şi nici nu o să se întâmple vreodată. Ella nu iubește, iar ea ar trebui să accepte asta, Ella nu e ca ea, e diferită, e frumoasă şi e o prietenă minunată. O prietenă. Doar o prietenă.
*
Fata simți că apăsarea celor patru pereți o va ucide dacă o să mai stea mult în brațele camerei întunecate. Aprinse cu greu lampa mică de pe noptieră, trase o scurtă privire la fața ei înroșită în oglinda dulapului. Ochii roșii de la prea mult plâns, obrajii ei perfect albi erau acum plini de lacrimi uscate şi de urme care îi acoperă. Nu contează, nimic nu contează acum. Ella probabil e captivă în cel mai adânc somn, putea să vadă pe fața ei micuță cât de adormită era. Gândurile îi zburau din nou către prietena ei, până când îi dădu seama că ajunse pe faleză. Aerul rece al nopții îi acaparaseră plămânii, încercând parcă să o sufoce. Nicăieri nu îi e bine dacă Ella nu e alături de ea, parcă toate încăperile sunt prea strâmte, până şi aerul e... altfel când Ella nu e prin preajmă.
—Hei, se aude o voce groasă din spatele lui Madrigal.
De curiozitate, fata îi aruncă o privire peste umăr băiatului misterios, căruia nu îi recunoştea vocea. Nu se miră prea tare când realiză că vocea venea de la un băiat cu pielea albă ca o fantomă, doi ochi mici, la fel de albaştri ca şi marea pe care pluteau şi o claie de păr şaten proaspăt pieptănat. Hainele lui erau călcate la dungă, un pic cam învechite pentru zilele noastre, trebuia să recunoască Madrigal, însă ar fi fost o minciună să spună că nu-i veneau uluitor. Personajul era inconfundabil. Prințul Frederik, se gândi ea.
—Majestate, spuse fata, și făcu o plecăciune sarcastică. Cu ce vă pot fi de folos, dumneavoastră sau scumpului nostru regat al Danemarcei?
Chiar dacă nu era obişnuit să fie luat peste picior, prinţului îi scăpa un hohot de râs. Madrigal îşi pierdu orice urmă de seriozitate în cele din urmă şi râse alături de prinț, poate că totuși problemele ei ar putea fi uitate cu ajutorul prințului, dar nimeni şi nimic nu o să reușească să i-o scoată vreodată pe Ella din minte. Pierdută prin gândurile fugare către fata de care era îndrăgostită, aproape uitase de gestul prințului de dimineață.
—Apropo, mulțumesc pentru băutură, drăguț din partea ta, spuse fata.
Putea jura că obrajii palizi ai prinţului au căpătat brusc o nuanţă trandafirie.
—Nicio problemă, spuse el scurt şi începu să inspecteze un nasture de la cămaşa lui albă, imaculată.
—Cu ce ocazie? îi scăpa ei printre buze.
—Pentru că erai atât de tristă. Şi eu... m-am gândit că te-ai simţi mai bine, zâmbi el timid. E păcat ca o fată aşa frumoasă ca tine să fie tristă pe un vas de croazieră.
—Ei bine... Madrigal era atât de uimită încât nu-şi mai putu găsi cuvintele potrivite şi fu recunoscătoare când prinţul o intrerupse.
—Oricum, mi-e teamă că nu prea a fost pe gustul tău, abia te-ai atins de el.
-De fapt, chiar nu e pe gustul meu, nu sunt obișnuită să bea... sunt alergică, dar mulțumesc, apreciez, mai ales că nimeni nu a mai făcut asta pentru mine vreodată.
Frederik îi aruncă o privire de parcă nu ar fi înţeles o iotă din tot ce a spus Madrigal, însă după îi zambi iarăşi ca să nu fie nepoliticos.
Prințul se apropie cu un pas de ea și pentru prima dată o privi cu adevărat. Fața ei era ca o operă de artă, probabil cel mai tragic și mai frumos portret pe care îl văzuse vreodată. Sprâncenele ei subțiri parcă îi creionau chipul în formă de inimă. Iar părul roz îi mai atenua tenta gravă a ochilor negri ca smoala. Prințul nu putu să nu remarce că ochii îi erau încă umezi de la plâns.
—Ai plâns, întrebă el într-un final, însă ceea ce îi ieși pe gură nu sună întrutotul a o întrebare, ci mai degrabă a o concluzie.
—E cumva o problemă de siguranță națională? zâmbi Madrigal, însă zâmbetul ei ascundea o tristețe palpabilă, la fel de reală ca ea și ca el.
—Nu, însă s-ar putea să fie totuși o problemă.
Madrigal nu avea idee când prințul Frederick a ajuns atât de aproape de ea, știe doar că s-a apropiat de mult încât să-i simtă durerea, iar ea nu a mai suportat și a dat totul afară. Ochii i s-au umplut cu lacrimi mari, și ea a încercat să îngaime ceva, însă alfabetul limbii daneze a devenit brusc străin pentru ea și tot ceea ce știa era că lăcrima al naibii de mult pe bluza extrem de scumpă a moștenitorului la tron.
Frederick îi mângâie părul cu blândețe și ea simte ceva ce nu a mai simțit de atât de mult timp. Căldură. Compasiune. Cu o mână nesigură scoate o batistă de la buzunarul din piept și apoi îi șterge și ultimele șiroaie de lacrimi.
—Hai să ne plimbăm puțin, ok?
Madrigal aprobă scurt din cap. Poate că maiestatea sa nu era un tip chiar atât de țâfnos cum se aștepta ea. Poate că era, la urma urmei, doar un adolescent care se îndrăgostise de cea mai nepotrivită persoană din lume, așa cum fac toți.
—Nu știu cum te cheamă, spuse într-un final prințul Frederick.
—Madrigal. Iar ție cum ar trebui să-ți spun? Luminăția Ta prințe Frederick sună un pic pompos.
Frederick scăpă un hohot de râs.
—Fred e în regulă. Deci, vrei să vorbești despre... ăm... știi tu?
—Oprește-te.
—Să mă opresc din ce? întrebă Fred confuz.
—Din a mă trata de parcă aș fi una dintre fetele acelea drăguțe cu care ți-ar face plăcere să te plimbi la miezul nopții pe un vas de croazieră. Gen ca tipa aia din Titanic.
—Nu aduci deloc a tipa aia din Titanic. Frederick îi zâmbi și apoi se uită repede spre larg, iar Madrigal zâmbi și ea. Un prieten nou pe o corabie atât de mare nu ar strica.
Madrigal se apropie de el și îl apucă de șolduri, imitând scena din Titanic, iar el râse și își despărți mâinile exact cum a făcut Rose. Din fericire, Mad își tunsese părul în stil bob, însă părul lui Frederick o luase razna după ce gelul își pierduse efectul, iar vântul bătea neîmblânzit.
Zâmbetul lui Madrigal parcă îi căzu de pe chip când o nouă rafală de vânt o izbise în față. Nu era o briză marină obișnuită, era înțepătoare și toxică deoarece... Madrigal se cutremură când zări dâra de fum care venea de la nu mai mult de un metru de ei. Buzele îi tremurau când reuși să formeze un singur cuvânt:
—Foc.
