Christine

Capitolul 8

Revenisem de nici două zile înapoi la cazarmă și deja eram bine pusă la muncă. Lipsa activității fizice în acele zile libere trebuia recuperată cu multe ture de alergare. Faptul că le făceam alături de Tukovic și mai ales în timpul iernii nu le făcea deloc mai ușoare. Sau mai plăcute.

- Mișcă Romanov și bunica aleargă mai bine! Striga el de fiecare dată, în ciuda încruntăturilor mele, iar eu făceam tot posibilul să alerg puțin mai repede, doar să îi demonstrez că eram în stare.

- Du-te naibii, Tukovic! Mormăiam eu de fiecare dată, iar el ducea scurt mâna la frunte într-un mod ștrengar în semn de salut.

- Te-ai distrat destul acasă, zicea el pe un ton răutacios.

- Oho..nici nu știi, i-am răspuns și eu exact cu aceeași tonalitate.

Am aruncat în trecăt o scurtă privire spre el. Părea gânditor. Era parcă pierdut în propriile sale imagini neplăcute. Mi-am dat seama că a observat că îl urmăream în momentul în care ridică întrebător din sprâncene.

- Este vreo problemă? I-am zis.

- Nici o problemă, a răspuns el surâzând. Hai..suficient pentru azi, mișcă la somn.

- Da, domnule! Am zis eu salutând corespunzător înainte de a porni în fugă spre dormitoare.

Nici nu se putea pune problema de dormit în acel moment, căci pentru a doua oară și simțeam că nu avea să fie ultima, eu fusesem trimisă în miezul nopții să aduc muniție pentru colonel. Situația era oarecum destul de ciudățică, începusem să observ și eu asta, dar nu eram acolo ca să pun intrebări, ci să urmez ordine. 

Ultima dată când am avut parte de așa ceva, am reușit să dau peste Viktor, care fusese oarecum capabil să își controleze apucăturile. De această dată nu știam peste cine puteam să mai dau și mai ales dată fiind ciudata cerință a colonelului de a-i aduce muniția la ora două noaptea, un nivel mai aparte al atenției era necesar. Cum nu eram o fire răbdătoare și voiam să știu treaba rezolvată nu am stat atât de mult până să mă mobilizez pentru a face rost de cartușe. Iată-mă, astfel, în miez de noapte, strecurându-mă din nou, de data asta cu mult mai multă hotărâre și siguranță. M-am furișat cu grijă, iar ușa nici nu s-a auzit când am deschis-o. Calculasem fiecare mișcare și totul părea la locul lui. Cu o excepție. Mereu trebuia să apară o excepție. Am oftat cu exasperare.

- Iar tragi chiulul? i-am zis pe un ton răutăcios persoanei din fața mea, având grijă sa îmi fixez privirea asupra ochilor săi. Încep să cred că e un motiv anume pentru care dau mereu peste tine în astfel de situații. 

- Iar furi muniție? A întrebat el pășind spre mine, cu fiecare pas bocancii săi înfigându-se bine în pământul care vibra sub greutatea corpului său.

- Știi ca nu fur. Colonelul..

- Da, da. Știu de micuța comunicare pe care o ai tu cu distinsul..colonel. De la o vreme..

După ce a spus asta, s-a apropiat de câteva cutii în care se aflau puști Steyr. Privirea glacială pe care mi-o aruncă mă speriase puțin. Am ridicat din sprâncene. Am vrut să cred că glumește. 

- Gelos? i-am zis atunci cu un surâs încercând să destind puțin atmosfera.

- Ar trebui să fiu? zise el ridicând o sprânceană. Ți-ar plăcea să știi că sunt? 

- Nu în mod special. Nu e ca și cum ai avea motiv. 

Am privit spre podea când am spus asta. Era destul de neobișnuită conversația. Ceva era diferit. Simțeam asta. Nici nu mi-am dat seama când a început să se apropie de mine.