Christine

Capitolul 9

M-am trezit dintr-o dată. Tot întunericul de mai înainte fusese înlocuit cu o lumină plăcută, destul de slabă. Nu reușam să îmi seama dacă era după-amiază târzie sau dimineața devreme, dar nici nu îmi păsa atât de tare. Un urlet îmi părăsi gâtlejul, înainte de a-mi fi acoperit de o palmă care mi se așeză peste gură. Starea mea din acel moment era o combinație dintre o proaspătă trezire și o durere pătrunzătoare. Simțeam nevoia să dau totul afară, dar eram sigură că nu era necesar și că nici nu avea să se întâmple. Un discomfort totuși rămănea în fundal. Eram surprinsă cum nu am reușit să izbugnesc încă în plâns. 

- Chris! îmi șopti o voce din acel semi-întuneric, dar nu puteam să îmi dau seama despre cine era vorba. 

Aveam o durere de cap și urechile mențineau un țiuit deranjant. 

Două mâini calde îmi atinseră fața ștergându-mi lacrimile ce curseră pe nesimțite. Îmi era și rușine.

-Andrej...Andrej e..m-am trezit eu șoptind, căci vocea îmi părea afectată de o răgușeală enervantă.

- Sunt bine! Liniștește-te! rosti bărbatul lipindu-și ușor fruntea de a mea. Proastă mică! Să nu te mai arunci așa după mine. Puteai să mori.

Am rămas blocată pentru câteva secunde mușcându-mi intens buza inferioară. Mi-a luat ceva timp să îmi dau seama că lângă mine chiar îl aveam pe Andrej. L-am strâns puternic în brațe, dar m-am retras rapid. Nu era locul potrivit pentru așa ceva. M-am îndepărtat ușor de el, urmând să îmi șterg lacrimile cu tricoul. 

- M-ai speriat, idiotule! i-am zis eu lovindu-l cu pumnul, moment în care el surâse amar.

- Iartă-mă! Groparul a fost cel care m-a tras în jos. Îmi zise Andrej trântindu-se lângă mine pe pământ.

- Unde sunt ceilalți? Am intrebat privind cu atenție în jurul meu la câmpul liniștit ce se întindea asemenea unui deșert în fața noastră.

- Uhm...pe aici! Zise el ușor jenat, evitând să menționeze despre ciudatul obicei al trupei de a cotrobăi prin gențile și rucsacurile morților pentru a face rost fie de arme, fie de provizii.

- Aș fi putut ajunge odată cu tine, dar m-am împiedicat de ceva. 

- Ai fi putut călca pe o mină. Ai avut noroc. Oricum, te-ai ales cu o rană urâtă la cap după explozia aceea. 

În timp ce mă uitam la el, i-am observat tricoul însângerat, cu trei crestături imense de-a lungul spatelui său. O senzație de vomă mă cuprinse, dar m-am controlat. 

- Nu îți face griji pentru astea, nu sunt așa rele cum par. Mi-a zis el observându-mi expresia șocată. Nu ești bărbat dacă nu ai măcar o cicatrice, ai?

- Într-adevăr. I-am zis eu cu un zâmbet forțat.

- Mai devreme sau mai târziu o să te bat de o să îți sune apa în cap pentru asta. Știi, nu? 

Mi-a răspuns cu un chicot, apoi m-a ajutat să mă ridic. Capul mă durea îngrozitor din cauza propriei mele prostii, dar eram în viață. Toată lumea a fost încântată să mă vadă vie, în special Tukovic care se limită la un zâmbet ștrengar atunci când mă văzu. Era vai de capul lui și el, cu multe julituri, dar era viu. Cu toții eram. 

La trei zile după atac am fost trimiși spre est, undeva mai aproape de Belgrad. Ne apropiam de unitatea noastră „mamă", căci aveam de pregătit o ambuscadă cum numai pe teritoriul Iugoslaviei se găsea. Am avut ceva de mers, iar in ciuda faptului că renunțasem să ne oprim inutil, tot nu era suficient cât sa ajungem la fel de repede pe cât ne-am fi dorit. Spre seară ne-am oprit la poalele unor copaci unde am ronțăit cu poftă niște cârnați alături de o gură de vin. Lângă noi, casa în care prinsesem niște soldați inamici ardea mocnit.