Bloody Painter - Frica de a mai simte

Cred că m-aș putea îneca în ochii tăi

— Josephine! Coboară în momentul ăsta!

Deja voiam să mă dau cu capul de... Orice. Numai să dau cu capul. Oare am de ales? Dacă voi coborî mă va certa de nu am aer, dacă nu cobor, iar mă va certa de nu am aer.

— Josephine! Coboară sau vin la tine!

Mi-am băgat capul în pernă și am țipat. Dar am țipat așa de rău, încât mă dor plămânii. Am început să sar în pat și să mă oftic. Apoi, m-am rostogolit și am căzut intenționat pe podea. Când am simțit durerea spatelui am început să cred că nu a fost o idee prea bună. Dar nu am chef! Pur și simplu vreau să dorm! Nu pot să dorm?

— JOSEPHINE!

Cred că se subînțelege. Mă ridic iar o amețeală și o durere de cap de toată frumusețea îmi bubuie în tâmple. Decid s-o ignor și să cobor scările.

Durerea persistă când cobor treptele, iar ca un clește podeaua mă trage spre ea și pur si simplu, deșii sunt perfect conștientă, camera se învârte prea tare ca să pot să-mi recapăt echilibrul, inima mi-a ajuns în gât și cad pe treptele care acum mi se par un pat de ace lovindu-mi trupul, incredibil de puternic. Strig de durere căci nu mai pot. Mă doare de mor! Cum naiba să fiu așa de proastă încât să cad pe scări? De asta există bară de susținere.

Niște sunete de toc bat enervant de repetativ în podea încât credeam că trebuie să parcurgă distanțe kilometrice ca să pună mâna să mă ajute. Și când spun să mă ajute, mă refer să mă ridice ea căci mie mi-e teamă că mi-am fracturat ceva.

— Doamne, Josey! Ești bine? spune îngrijorată femeia din fața mea, arăți oribil!

Fac un efort enorm încât să-mi ridic brațul stâng și să mi-l pun pe față, mai mult din cauza tâmpitei întrebări cu „ești bine?”. Femeie! Am căzut pe scări. Tu ești proastă?

— Da. Sunt în regulă, decid să mă ridic singură sprijinindu-mă de balustradă căci se pare că ea refuză într-un mod cât de cât „subtil” s-o facă.

Când îmi ridic privirea, femeia din fața mea era fardată, nu că ar fi fost tot timpul, dar de data asta mai accentuat și purta o rochie mulată neagră, iar tocurile alea fac pariu că-s groaznic de incomode. Mă încrunt, oftând exasperată.

— Elyana, mergem să mă duci la verișorii mei vitregi, nu mergem la nuntă!

Ea zâmbește blând.

— Nu dragă! De data asta verișorii tăi sunt plecați din țară timp de o săptămână. Mergem să stai cu altcineva.

Poftim? Dar eu nu merg să stau la străini. Încep să mă panichez. Adică, nici măcar nu merg la liceu. De când mă știu fac ore cu profesori privați acasă. De ce să merg la altcineva? Eu îmi cunosc doar verișorii! Și atât. Restul, îmi este total străin, și nici că aș vrea să fie altfel.

— Nu vreau să merg! hotărârea din vocea mea a iritat-o se pare.

Ea se încruntă și mă apucă de brusc de braț trăgându-mă înapoi în dormitorul meu. Ce naiba a apucat-o?

— Ba vei merge! Schimbă-te și să plecăm o dată. I-ați ce vrei ca să-ți ocupi timpul, mă împinge în cameră cu forța și înainte să închidă ușa în urma mea spune: Poți sării peste duș, vei rămâne acolo peste noapte și vezi să nu arăți ca și cum tocmai ai încheiat o tranzacție de droguri. Grăbește-te! apoi pleacă.

Devin confuză. Ar trebui să mă simt jignită? Nici măcar nu știu unde mergem și ce facem acolo. De unde să știu eu cum e bine să mă îmbrac. Sincer, nu-mi pasă, asta e, dacă îi place bine, dacă nu, eu tot merg așa. Îmi aleg niște blugi negri cu talie înaltă și un tricou pe care-l bag în pantaloni. Mi-am luat în picioare niște adidași, mi-am prins părul negru într-un coc dezordonat, și am ieșit pe ușă cu un ghiozdănel mic și negru pe umăr. În el aveam veșnicul meu caiet de schițe, câteva creioane normale cu negru, niște pixuri colorate, o radieră, telefonul, sticla cu apă, niște bani, periuță de dinți, pasta, un gel de duș și hainele le-am luat într-o pungă fiindcă nu îmi mai încăpeau. Nu cred că am nevoie de farduri. Nici măcar nu mă machiez.