Bloody Painter - Frica de a mai simte

Josephine! Ridică-te!

Din capitolul anterior:

„Stă puțin și mă privește fară să spună nimic. Aveam impresia că nu are de gând să-mi răspundă.

— Nu, spune scurt

— Înțeleg.

— Sunt suficient de matur să mă descurc singur, spune el mândru

— Ești și un adevarat gentleman, mă ți la ușă.

— Nu îmi amintesc să fi menționat că ai voie să intri."

***

Îl priveam nedumerită. Ce pot face în cazul ăsta? Am ajuns așa de departe iar acum o să plec? Poate că n-ai menționat, dar măcar din bun simț să mă inviți înăuntru, nu? Păi, eu sunt invitata, iar tu ești gazda, cât de rău poate fi?

Avea o mână sprijinită de de tocul ușii, iar eu, fiind mai scundă, mă aplec puțin si trec pe sub ea, intrând înăuntru. Deșii nu m-am intors, pot jura că are o expresie șocată. Avea un mobilier frumos, de calitate superioară, un birou era la peretele din fața mea, un dulap lângă ușă, un pat modest lipit de peretele din stânga, o noptieră cu câteva lucrușoare si o lampă. Ceea ce mi-a smuls cu totul și cu totul atenția, erau desenele de pe pereți, mă învârt ca fraiera fiindcă șirul de desene alb-negru nu se mai terminau, erau foarte înghesuite unele în altele, nici nu știam de unde să încep să le privesc detaliile. Mi-am aruncat ghiozdănelul de pe umăr jos și am alergat să mă uit la ele.

Multe lucruri, și prea greu de explicat... Fanteziste, demonice chiar! Văd un băiat ce atârnă de marginea unei clădiri, plângea lacrimi de sânge și țipa panicat, deasupra lui, un băiat stătea cu spatele la mine și încerca să-i prindă mâna întinsă. Nu-mi dau seama ce reprezintă, și sincer l-aș întreba dar mi-e frică că mă va da afară, momentan încă stă acolo cu aceiași mutră pe față.

Trec la alta. O cameră pustie și un pat, pe el stătea băiatul care se apleca către cel atârnat, nu-i puteam vedea fața deoarece stătea cu capul pe genunchi, stătea cu o mână la gât și vedeam în urma degetelor încordate dâre de sânge, se rănea singur?
Am mai descoperit si că deasupra ușii camerei respective dăinuia o pentagramă. Nu înțeleg legătura Helen cu religia a cărei pentagramă îi aparținea.

— Asta! spun eu atingând pentagrama cu degetul, știi că în mod normal ăla e un simbol mai... Știi tu.

Rămân cu privirea spre desen și aud pașii lui venind spre mine. Se oprește în spatele meu și pune mâna pe desen, stă câteva clipe așa, iar după, cu o mișcare fulgerătoare o smulge de pe perete.

— Știu, spune rece și dă să mototolească hârtia.

— Nu, stai! Nu fă asta, e un desen frumos, păcat de el, măcar dă-mi-l mie dacă nu-l mai vrei..., îl rog pe un ton blând.

Nu puteam să-i văd privirea căci părul lui îmi bloca vederea, dar observasem cât de trist se simte din tonul vocii lui. Deja îmi este dor de ai săi ochi.

— Un artist adevărat nu dăruiește opere neterminate, iar tu ar fi trebuit să știi asta.

Se dă la o parte ca să pot vedea că ghiozdănelul meu s-a deschis și că mi-au zburat câteva foi de schițe din caietul cu desene. Panicată, alerg si îngenunchiez în fața foilor descoperite și încerc să le îndes cât mai repede înapoi.