Bloody Painter - Frica de a mai simte

Mereu ai fost așa palidă?

N-am de gând să-mi cer scuze pentru că n-am postat. -.- Vă urez lectură plăcută oricum celor care încă nu mi-au șters cartea din bibliotecă. Ador video-ul de la media.

Din capitolul anterior:

„Înainte să leșin, văd cum ușa se deschide și pe Helen care se apleacă ușor confuz. Habar nu am de cât timp stăteam acolo și nici nu știu dacă am murit deja. Îmi verifică îngrijorat pulsul. Oare îi e teamă să nu pățesc ceva?

— Josephine! Ridică-te! spune ușor sugrumat și mă zgâlțâie agitat, însă eu, tot nu mă pot mișca."

— Domnișoară Hurley? se auzi un șoptit scos de vocea unei femei.

Am deschis ochii încet dar o lumină orbitoare m-a făcut să-i închid enervată. M-am foit neștiind unde ar trebuii să mă ascund ca să dau din nou de întunecimea relaxantă de mai devreme. Într-un final îmi trag mâna ca s-o pun pe față, iar aceasta spre surprinderea mea parcă avea o greutate de cinci ori mai mare decât cea normală. Aud un vâjâit enervant în ureche, iar tâmplele îmi bubuie groaznic.

— De când ți se tot întâmplă asta?

Mă așteptasem să aud vocea Elyanei spunându-mi dacă m-am trezit, dar în schimb, vocea aceasta de băiat mi-a relatat o cu totul altă întrebare. M-am încruntat întrebându-mă dacă verișorii mei au venit în vizită fără ca eu să fi știut însă când am deschis ochii aproape m-am înecat cu salivă la vederea celor mai albaștii ochi văzuți în toată existența mea. 

Iar apoi, mintea mea genială mi-a șoptit: Helen...  Abia acum m-am înecat cu salivă.

M-am ridicat rapid în fund, și mi-am pus mâna la gât tușind. Când mi-am revenit l-am privit țintă pe băiatul care stătea în genunchi în fața canapelei pe care am fost așezată. Mă ustura rău în gât așa că uneori mai scăpam câte un tușit.

— Ce? Despre ce vorbești acolo? întreb în timp ce fața mea era schimonosită din cauza acidului gastric care mi s-a ridicat în gât.

— Păi, nu știu. Ai intrat la mine în cameră fără să-ți dau vreun acord, spune sâsâind printre dinții încleștați ca pe o avertizare, te-ai uitat la desenele de pe pereți și apoi te-ai împrăștiat pe jos. Ai mai pățit asta până acum? ridică intrigat o sprânceană. 

Stau câteva minute și mă uit la el ca și căzută de pe lună, mintea mea neputând să proceseze ceea ce tocmai îmi era spus. Femeia care mi-a deschis ușa m-ai înainte vine cu o tavă unde era așezat un ceainic și o ceașcă, le pune pe măsuța din fața canapelei iar apoi s-a poziționat lângă Helen și m-a țintuit cu privirea.

— Luai vreo rețetă sau așa ceva? Îți trebuie anumite pastile? continuă el întrebările.

Închid ochii încercând să mă liniștesc și să înțeleg ce vrea băiatul ăsta cu ochii unui înger de la mine. Încerc să-mi amintesc dacă sunt bolnavă sau dacă îmi trebuie un anumit tratament dar mintea mea e perfect goală, iar ce intră iese mult prea repede ca să pot să înțeleg informația, ca și cum capul meu ar avea o gaură și prin ea se scurge totul.

— Nu-mi amintesc, probabil că nu, îi mărturisesc nesigură.

Dacă înainte credeam că sunt pierdută, când mi-am ridicat capul ca să-l privesc în ochi, am simțit că mi-a căzut mintea. Din nou, a căta oară m-am pierdut în ochii lui? Băiatul ăsta trebuie să se facă hipnotist, i-ar ieșii de minune.

— Marta, sun-o pe Elyana, acum! 

Și-a aplecat capul spre ea dar nu și-a luat ochii de la mine, nici eu de la el, de parcă privirile noastre ar fi conectate cu o ață invizibilă. Și asta e un lucru rău, căci s-ar putea să mă înroșesc, ori să mă albesc ca varul de pe pereții sufrageriei ăsteia. Pentru câteva secunde mi s-a părut că și el e la fel de hipnotizat ca și mine, dar probabil doar mi s-a părut.