Firesc, nefiresc

Capitolul 2

               Zilele trec din ce în ce mai greu, sau cel puțin așa mi se pare. Am transformat noaptea în zi și ziua în noapte. Gândurile sunt tot mai multe,întrebările curg gârlă în capul meu, cred că sunt puțin plecat sau poate chiar nebun. Cine știe ? M-a lovit inspirația la 7 dimineața în prima zi a lunii mai.Simt cum există o presiune nevăzută pe umerii mei, iar gândurile și întrebările din capul meu o confirmă. Trebuie să mă schimb, radical chiar, să nu mai trăiesc în agonia asta pe care o numesc viață. E ciudat să scriu despre ceea ce gândesc. Chiar mi-a trecut un gând să renunț la a mai scrie. Poate e corect,poate nu, n-am de unde să știu. Nici nu știu cum să explic rețeaua neuronală de gânduri din capul meu. Cert e că mă uit într-o oglindire de fereastră, cu țigara în mână și nu mai știu cine sunt și care e scopul meu. Am trăit ca un câine în ultimele zile, izolat de tot și toate, cu un lanț gros al responsabilității în jurul gâtului. Mi-e dor de Alexandra și aș vrea să-i dau un mesaj și să-i spun asta, dar știu cum se va termina treaba asta și voi fi intitulat „drama queen".Ar trebui să fac un experiment, să dau un mesaj tuturor fostelor mele „Mi-e dor de tine...", un experiment diabolic aș spune, dar știu care este rezultatul.Nimănui nu-i pasă decât de el, pentru că așa e viața. Înainte să mă apuc descris în această dimineață, tocmai am făcut o noapte albă uitându-mă la un serial, Riverdale, ceva cu adolescenți, dar despre asta vreau să vorbesc. Ceea ce vreau să subliniez este că deșii sunt un consumator înrăit de povești (filme și seriale), viața clar bate filmul, în cele mai nebănuite căi. În timp ce eu mă „plâng" de jalnica existență, sunt alții care au cruci mai greu de purtat,și totuși iată-mă aici, nemulțumit și singur. Tind să cred că mi-am creat o imagine perfectă doar pentru mine, ceea ce denotă narcisism. E groasă treaba, cum am mai spus, cred că sunt bolnav. Probabil de la faptul că am stat prea mult încasă, nu știu, cert e că trebuie să fac ceva, să-mi schimb stilul de a fi, de a mă purta, totul. Cred că am nevoie să fumez un joint, poate mă ajută să-mi calmez spiritul și să-mi lipezesc gândurile, cel puțin așa a fost ultima oară în decembrie când m-a ajutat să-mi calmez stresul de atunci. Dar nici așa nu sunt sigur că o să fac vreun căcat, unele traume interioare nu le poți repara cu nimic, d-aia se spune că sunt „ireparabile". Am două opțiuni: stau și mă lamentez în continuare sau schimb placa. Oricum aș da-o, e un aport imens de stres, pe care nu mi-l permit momentan sau până termin treaba cu licența. Mai am ceva vacanță și ar trebui să fac ceva productiv, sau măcar să încerc. Dacă o să stau retras, nu o să mai ies, nu o să mai vorbesc cu nimeni, ar fi o opțiune de luat în calcul și nici n-ar exista vreun risc de drame și eșecuri pe plan emoțional. Aseară am discutat niște chestii cu Patricia legate de familie și una alta și am realizat cât de rece pot să fiu când vine vorba de familie. Lup singuratic, dar până când, și cât pot rezista așa? O să fiu singur toată viața sau mă rog, cât a mai rămas din ea? Eul ăsta, îmbibat în nicotină și în nopțide nesomn își pune amprenta prin întrebările de genul. Viața e un joc complicat, și se pare că nu are reguli, deci joc orbește. Mă uit în continuare în reflexia ferestrei, îmbrăcat în negru din cap până în picioare, parcă aș fi ultimul vampir din Twilight. Veșnica geacă de piele mă transformă într-un veritabil motociclist, ceea ce vreau să fiu în curând, pe vremea asta la anul când mă voi apuca de școala de șoferi pentru categoria A. Dar cine știe, mai e o grămadă până atunci, și n-aș vrea să-mi fac planuri că de obicei socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din piață, sau cel puțin așa a fost în ultima vreme. Orice plan mi-am făcut s-a dus la propriu pe pulă. Ar trebui să trăiesc nesăbuit, să fiu nesimțit, să fut orice prind, în orice ocazie și în orice context, să fiu bădaran și toată lista aia. Dar nu sunt eu ală, înveliș dur,miez moale, în concluzie material prost.    

                Există anumite momente în viață cum ar fi dacă sufletul tău ar fi în corpul altei persoane sau nu știu dacă ai putea să privești ca un înger din aer toate treburile, fie ele bune fie ele rele. Cert e că n-o să-mi crească mie aripi acum și o să văd lucrurile de undeva de sus, nah, prea multe păcate pe persoană fizică. Când eram mai mic tot aveam visul ăsta, că sunt pe stradă și că deodată încep să mă ridic de pe pământ, că las în urmă firele de electricitate și că pot să văd casa și satul unde am copilărit ca o imagine din satelit și asta fără aripi sau ceva, pur și simplu, levitație (acum chiar credeți că am luat-o razna, știu). Dar visele fantasy nu devin realitate pentru că trăim într-o lume reală, unde nu există super-eroi sau alte rahaturi pe carele mai vedem prin filme, doar dacă nu mi-or crește aripi de înger sau să mă răpească extratereștri să-mi ofere aceeași senzație ca-n vise, ceea ce este imposibil. Prea multe lucruri mi se par imposibile în acest moment, poate că am nevoie de o revelație sau ceva, nu știu ce să mai cred. Cert e că lucrurile nu se întâmplă fără motiv și fiecare secundă și fază are un rol bine definit, de care nu ne dăm seama acum, ceva gen butterfly effect, te desparți de prietena ta, se duce acasă plângând, de nervi omoară hamsterul și peste sute de ani afli că un sat din Cambogia a fost lovit de o tornadă (sună SF, știu, o tornadă nu,da un muson ar merge) din cauza că tu te-ai despărțit de ea. Ideea pe care vreau să o subliniez este că ar trebui să gândim cu toții pe o scală mai mare,să vedem cum afectează o acțiune lumea și ce am putea să facem să găsim calea cea bună să ne fie bine nouă și celor din jur. Doar că fiecare este pentru el și nu există gândire colectivă, ci una egoistă. Sunt lovit de inspirație ca și un bolnav cu malarie de diaree, dar na ce să faci, gânduri de 7:45 a.m. cu câteva nopți pierdute la bord, combinația perfectă pentru terciul ăsta. E început de lună, început de mai. Am în minte o melodie care se repetă la nesfărșit, așa că dacă ai chef să-ți facă și ție creierii zob, dacă ești și băiat sau fată (există doar 2 genuri, scuze transgenderilor) nu contează,melodia asta unge la suflet și la rană, mai dulce decât coliva la pomană și tot așa: „Emanuel – Floare de mai" – ceva vechi, oldstyle, oldschool, ca mine.