Friends with benefits

IX

Era aproape dimineata. Soarele nu parea să aibă vreo intenție de a isi face apariția.

Întreaga noapte am petrecut-o cu toții la spital. Agitatie... Teamă... Nervozitate. Agitatie din cauza asteptarii, teamă datorita posibilului răspuns al doctorilor și nervozitate datorită întregii situații. Toate pentru omul acela care este un erou. A învins lupta contra morții în cele din urmă, dar încă nu a deschis ochii.

Am ieșit puțin din spital pentru a ma mai liniști. Niciodată nu mi-au plăcut spitalele. Un loc atât de trist în care e posibil să îți gasesti și sfârșitul. Pe treptele spitalului am dat de necunoscut, care privea cu ardoare spre înaltul cerului.

- Pot să ma așez?

Spun eu. Puțin cam stupid, stiu. Dar ar fi fost foarte posibil și să nu își doreasca prezența mea.

- Sigur.

Spuse și duse paharul de cafea la gura, pahar pe care acum l-am observat.

M-am asezat langa el, tragandu-mi mai bine haina pe mine.

Încă era un frig groaznic. La urma urmei, încă ne apropiem de luna decembrie.

Ochii necunoscutului erau sticlosi. Straluceau la lumina slaba a felinarului.

- Stiu ca nu sunt în măsură să spun asta, dar inteleg prin ce treci. Este un moment greu, plin de durere, dar trebuie sa ii faci față. Dacă te prăbușești tu, o vor face toți. Și ai auzit și tu. Doctorul a zis ca a castigat bătălia dintre viața și moarte. Va fi bine. Isi va reveni. Și apoi toți veți fi ca înaite.

Imediat cum termin de spus, acesta își așează capul în poala mea si dă frâu lacrimilor.

Până și cel mai dur om ar plânge într-un moment de genul. Situația prietenului sau cel mai bun era chiar era critica.

- Pot sta puțin așa?

Spuse printre suspine.

- Sigur.

Îi raspund.

Inima aproape mi s-a rupt când a auzit suspinele cât și respirația sacadata pe care o avea.

Era un copil... Prins într-un corp de adult. Emotiile ținute prea mult în frâu castigase în fața tăriei sale.

Mâinile mele se jucau cu părul său, în încercarea de al mai relaxa puțin.

Stiu cum se simte... Și eu am simțit asta când mama era în spital. Singura diferență e ca mama nu s-a mai întors cu mine acasa. Încă mai tin minte sutele de lacrimi vărsate cât și durerea pe care o simțeam. Mama fusese singurul lucru ce imi mai rămăsese aproape. Tata parasindu-ne acum cinci ani pentru o femeie cu zece ani mai tânără decât el. Cliseic... bărbatul de aproape patruzeci de ani fuge după o tinerica de douăzeci și cinci ce avea de gând să îi satisfacă poftele trupești... Pofte de care mama nu se mai ocupă sau pe care nu mai avea posibilitatea să i le îndeplinească datorita problemelor de sănătate.

Degetele mele se impleticeau prin părul său și gândul ma ducea tot mai departe.

Oare ce s-ar fi întâmplat daca tata nu ne părăsea? Sunt sigură ca amărăciunea nu ar fi apropiat-o pe mama și mai mult de moarte. Sunt sigură că acum casa ar fi reprezentat cel mai plăcut loc din lume... si nu doar o simplă clădire pe care parca incerci să o eviți datorită amintirilor prea puternice.

- Kris... Să mergem.

Se ridică necunoscutul, iar asta fusese clipa în care chiar am putut vedea lacrimile ce inca se rostogoleau pe obraji, din cele două smaralde.

Fără să realizez, mana mea se îndrepta rapid spre obraji săi și îi șterse toate lacrimile.

Am realizat acțiunea pe care tocmai am facut-o în momentul în care privirea mea a întâlnit-o pe a sa și am putut vedea surprinderea din ei.

Imediat mi-am tras mâna și am încercat să scuz ceea ce tocmai am facut. Gura mea tot încerca să scoată niște cuvinte, dar nimic. Nu puteam rosti niciun cuvânt pentru a argumenta ceea ce am facut acum.

Necunoscutul se ridică și imi întinse mâna pentru a ma ridica si eu. I-am prins mâna și m-am ridicat, cât de cât mai specific unei fate, și am pornit înspre intrarea spitalului.

-----(+)-----
Sper sa va placa acest capitol.