All my loving are calling you

Prefața

Ziua destul de ploioasă, noaptea destul de senină, nici nu mai știu când e mai bine să îmi fac ordine în gânduri. Mă plimb pe aleea din parcul central, privind florile care plângeau alături de mine. Ajung lângă lacul încărcat de nuferi și îmi privesc reflexia absentă. Lacrimile se rostogoleau pe obrajii mei. Întreg machiajul se dusese pe apa sâmbetei. Însă, tot nu pot înțelege, de ce mi-au facut asta? Cum au putut ei să ia o hotărâre în ceea ce privește tot restul vieții mele? Mă îndepărtez, pășind înspre casă. Simt cum picioarele mele deja erau pe cale să nu îmi mai susțină greutatea. Părul meu arăta într-o stare deplorabilă, răvășit pe ambii umeri. Ochii mei erau spălați de atâtea lacrimi vărsate. Cred că întreg machiajul s-a împrăștiat pe obrajii mei. Gândurile mă acaparau total. Oricât și-ar fi dorit părinții mei, eu nu puteam să mă căsătoresc cu Edward doar ca să le salvez lor afacerea. La doar 18 ani, nu mă simt pregătită să fac asta. Nu mă simt pregătită nici să mă căsătoresc cu un necunoscut. Nu l-am văzut niciodată, oare cum e? Am văzut o singură poză cu el, dar eu nu sunt persoana care să se îndrăgostească de o poză. Ajung în fața unei vile cu două etaje, care era înconjurată de o grădină splendidă. Asta se numeste "casa mea". Intru pe ușa cu grilaj de fier și mă uit pierdută în zare. Mă așez pe leagănul de culoarea piersicii care începe să mă ducă înspre direcția vântului. Ușa casei se deschide brusc. Mama si tata fugeau înspre mine grăbiți, încălcând regula de a nu călca iarba, pe care eu nu o respectasem de multe ori și pentru care am fost pedepsită.

- Alice, cum poți să ne faci una ca asta? Ai fugit de acasă, ne-am temut că ai fi putut să pățești ceva rău.

Hotărârea mea e să nu spun nimic. Am decis să păstrez liniștea. Iau o batistă si îmi șterg lacrimile.

- Mamă, nu vreau să fac asta! Eu... pur și simplu nu pot să mă căsătoresc cu un necunoscut! Știu, aveți nevoie de cineva care să vă salveze firma, dar nu sunt eu persoana potrivită pentru asta. Vă rog, înțelegeți-mă! Mamă, tu știi mai bine ca oricine! Nu pot să mă căsătoresc cu cineva pe care nu-l iubesc! Nu am nici un viitor alături de el! Eu... nu îi voi face nici un moștenitor!

- Alice!

- Tată, acesta e adevărul. Vreau să fac o facultate, să trăiesc fericită lângă omul pe care-l iubesc.

- Alice...

- Nu mai încercați să mă convingeți, fiindcă nu veti reuși.

Fug înspre camera mea, unde mă uit la toate pozele pe care le aveam lipite pe pereți cu părinții mei. Le rup în bucăți. Nu știu dacă mă voi putea ierta. Mâine e ziua nunții, asta se întâmplă oamenilor bogați? Azi te anunță, mâine fac nunta? Pun pariu că nici lui nu îi convine. Nici el nu mă cunoaște. Căsătorii politice, lucruri detestate și de cei din trecut. Căsătorii pentru a ajunge la un anume scop... Da, cu asta am rămas eu din orele de istorie a lui McDorrow. Doar aceste căsătorii politice mi-au rămas întipărite în minte. Nu pot să mă gândesc decât la faptul că istoria nu s-a schimbat așa de mult, e aceeași. Cei din familii bogate trebuie să se căsătorească pentru ca părinților să le meargă bine. Cine a creat acest principiu?

Pereții mei arată foarte ciudat fără poze. Probabil m-am obișnuit eu să fie împodobiți așa. Nu pot să cred că mama a răsfoit în revistele mele de modă și a văzut rochia pe care am însemnat-o ca fiind preferata mea și mi-a făcut-o la comandă! Da, istoricilor le dura ceva mai mult să pregătească o nuntă! Am momente când mi-aș dori să ajung acolo, în urmă cu 1000 de ani. Privesc pe geamul mare stropii grei de ploaie ce apăsau pe acesta. Furtuna aceasta îmi reflectă emoțiile... Nu îmi vine să cred că se întâmplă asta. Am nevoie de cineva să mă ghideze în acest moment. Am nevoie de cineva să îmi arate calea. Nu pot suporta asta. Îmi iau pelerina de ploaie și ies din cameră. Cobor grăbită scările și mă îndepărtez de părinții mei care stăteau pe canapea făcând diferite planuri pentru nuntă. Nici măcar nu au observat că am plecat. Iau un taxi, nici măcar mașina nu mă simt în stare să o conduc, și mă îndrept înspre firma noastră. E clădirea cea mai mare din oraș. Nu mă simt pregătită să fac nimic altceva. Intru pe ușa cu deschidere automată și plec înspre lift. Toți se uitau ciudat la mine, dar asta trebuie să fac. Iau liftul și urc până la penultimul etaj, căci la ultimul e magazia de obiecte de curățenie. Fug pe holul etajului până în capătul opus pentru a urca pe scara de urgență până deasupra la ultimul etaj. Deschid trapa și ajung pe acoperiș. Soarele apunea. O priveliște de vis mă învăluia. Eram la o înălțime considerabilă. Totuși, mă arunc pe jos și încep să plâng mai tare ca acasă. Eu nu pot face așa ceva. Mă uit cum cerul se închidea la culoare, cum toate culorile acestuia păleau. Aud niște sunete ciudate. Când îmi ridic privirea, văd doi porumbei care se uitau la mine. Erau atât de frumoși! Se uitau atât de pătrunzător la mine, încât mi-au dat zâmbetul.