Proscrisa

Regele- 19 zile (18+)

      " Aș fi putut fi orice mi-aș fi dorit, dar am ales să fiu asta..."
  
     Demonul cu Ochi Verzi? Ce e asta? De ce sunt eu? Cum pot fi eu? De ce tocmai eu? De ce?
     Mă plimb ca un leu în cușcă pe terasa amorțită de picăturile reci de ploaie ce mângâiau plăcile mari de stâncă ce îmbrăcau terasa. Nu mai înțeleg nimic... Am lăsat un cadavru secat de sânge... Nu am mai făcut asta vreodată... Ce e cu blestemul acesta? Nu am tras destul?!
    Arunc o privire furișă în spatele meu, sunt acolo... Amândoi... Nu pot vedea asta... Îmi face rău... Nu o pot vedea asumându-și faptul că Belial e în viață datorită ei! Datorită mie e în viață... Îmi încordez aripile, iar picioarele mele părăsesc pardoseala rece. Zbor acompaniată de răcoarea serii și de liniștea licuricilor sclipitori. Numai Luna îmi ține companie, făcându-mă să tresar de câte ori îmi văd umbra: sunt un monstru.
     Zbor nestingherită alături de umbrele care mă urmăresc fără pic de jenă. Zbor către singurul loc în care nu mă poate găsi nimeni... Cascada Umbrelor.
    Mă uit în apa cristalină a cascadei... Nu mă recunosc... Părul îmi este mult mai lung, mai buclat, tenul mi-a devenit mai măsliniu, ochii îmi sunt mult mai verzi, buzele îmi sunt mai cărnoase, adăpostind o pereche de colți albi, iar corpul, ei bine, arată chiar bine... Ia stai... Eu nu purtam rochia asta. Aveam pantaloni... Mă așez pe malul apei și las emoțiile să mă copleșească... Lacrimile șiroiesc furioase pe obrajii mei îmbujorați de atâta plâns... Nu pot... Nu îmi pot scoate din cap acea imagine... Îmi las aripile să cadă apatic pe lângă mine acoperind iarba moale și catifelată. Îmi lipsea locul acesta...

   ***** Perspectiva lui Belial *****
    Am văzut-o înconjurată de umbre... Ucisă pur și simplu de ele... Nu am putut să o las, nu am putut pur și simplu... O iubesc prea mult... Nu am putut să nu o sărut, nu m-am putut abține, iar faptul că ea putea fi moartă mă ucidea și pe mine... A trebuit să o provoc la o luptă doar pentru a-i demonstra că nu o iubesc, însă ea mi-a demonstrat a nu știu câta oară că mă iubește... Și-a riscat viața pentru a mea și nu a așteptat nimic la schimb... Doar a plecat răpusă probabil de durere... Trebuie să o urmăresc... Trebuie să îi vorbesc...

***** Perspectiva lui Arianne *****
  
    Aud mici fâșâituri în spatele meu... Poate doar mi se pare. Mă întorc: nu văd pe nimeni, însă din senin, o pereche de aripi negre și mătăsoase îmi acoperă trupul înfrigurat, protejându-mă de vântul ce adia leneș deasupra umerilor mei. Întorc privirea, iar acei ochi mă privesc ca în trecut... Blânzi și iubitori...
   - Ce cauți aici? (întreb dregându-mi glasul, încercând să îl opresc din a mai tremura)
   - Voiam să îți mulțumesc. (spune cu oarecare îngrijorare în glas)
    - Pentru? (întreb rece și îmi indrept privirea către apa limpede a cascadei)
    - Pentru că m-ai salvat mai devreme, chiar dacă eu am vrut pentru un moment să te omor... (spune cu glas stins)
   - Mulțumește-i Beccăi, nu mie. (spun neutru și încep să mă joc cu vârful aripilor mele)
   - De ce m-ai salvat? (întreabă sec)
   - Pentru a te face să te miri din nou. Pentru a-mi călca pe orgoliu din nou. Pentru a-ți arăta că te iubesc. Din nou.
    - Nu mă mai iubi! (strigă cu exasperare la mine)
    - Între noi nu a mers niciodată. Tu nu m-ai iubit. Nu ți-a păsat niciodată. (îi reproșez plângând)
     - Ai dreptate. Nu a mers. (aprobă cu dezamăgire)
     O liniște crudă se așterne peste noi. Privirile ni se întâlnesc și rămân așa în ciuda încercărilor noastre de a schimba direcția în care privim.
    - Cred că ar fi mai bine să pleci. (spun rece)
      Îmi doresc să nu îi fi spus asta... Însă gura mi-a luat-o înainte... Nu mai e cale de întoarcere. L-am pierdut...
      Mă întorc cu spatele, însă o mână atât de cunoscută mie mă trage înapoi aruncându-mă în brațele puternice ale iubitului meu... Un sărut flămând și apăsat își face intrarea între noi... Ne sărutăm de parcă de asta ar depinde viața noastră... Săruturile lui umede, reci și în același timp calde, cobor înspre maxilar, iar apoi către clavicula mea. Mici mușcături ca niște înțepături de țânțar încep să se strecoare printre săruturi. Simțeam cum plăcerea mi se scurge prin vene biciuită de atingerile magice ale lui Belial... Îmi era dor de mine... De noi... Îmi era dor de săruturile lui... În joaca noastră nebună, Belial m-a lipit de un copac, sărutându-mă din ce în ce mai flămând... Mi-am sprijinit talpa piciorului drept de trunchiul umed al copacului, lăsând la iveală prin crăpeul rochiei un picior fraged pe  care mâna ageră a lui Belial a început să traseze mici cercuri. Dinții săi au început să îmi desfacă șiretul corsetului pe care îl purtam...