Pisica de Smarald

Prolog

Era...era doar o altă față în lumea de fețe, doar in alt suflet în lumea de suflete. Cu pașii tărăți, cu ghiozdanul în spate și cu gluga trasă pe cap, se lăsă dusă de forfota din marele oraș. Arăta ca și ei, dar era cu totul și cu totul diferită. Își ridică privirea-i de pisică înspre niște caractere pe care nici ea nu le cunoștea în întregime, dar, mănata de instinct, se aruncă pe o alee. Puteai zice că e o fată obișnuită, care merge de la școală și o ia pe cunoscutele scurtături, dar nimeni, niciodată nu se concentra destul.

Dacă oamenii s-ar fi uitat destul de atent puteau vedea micul pumnal ascuns în mănecă, puteau observa picioarele pline de cicatrici prin dresul negru și că fusta în carouri era dintr-un alt fel de material decăt cel obișnuit. Puteau... dar n-au făcut-o.

Tot ce vedeai e o fată drăguță, cu privire rece. Avea mersul de felină, dar nu senzual, ci elegant. Era genul acela de persoană ce zâmbea rezervat, misterios, de parcă totul s-ar fi terminat dacă s-ar fi bucurat de moment.

--Bună dimineața, se aude o voce sarcastică, de undeva dintre umbre.

Acest salut era doar ironie. Soarele tocmai se pregătea să-și lase întunericul, trimițănd scântei arămii. Din umbre iese o persoană cu aceeași ochi migdalați ca și al oamenilor din stradă, dar în ei era doar cruzime. Te uitai în ochii lui și vedeai doar pustiu, un pustiu așa de înfiorător încât te face să te gândești la toate greșelile făcute în viață. Fata noastră își lăsă ghiozdanul jos, uităndu-se direct în ochii lui. Încerca să pară neintimidată, chiar îi reușii, dar era speriată.

--Salutare, îi spuse nonșalant omului din umbre, cu un zămbet viclean. Eu cred că ai ceva ce îmi aparține.

­Nu aștepta obiecțiile obișnuite ca ,,Dar mai întâi tu", ci îi tot aruncă ghiozdanul la picioare. Ridică o sprânceană, era tot ce putea face. Era suspectă treaba, nu se aștepta ca fata să-i arunce pur și simplu pachetele la picioare de parcă era o nimica toată. Se aplecă precaut și le luă de jos iar ea pufni amuzată. Avea ceva copila asta care până și pe un dealer puternic l-a speriat.

--Mă tem, scumpa mea, că nu am ce îți dorești.

O privea trumfător, cu un zămbet tâmp pe față. Nici el nu știa în ce s-a băgat. Fata cu păr negru își dădu ochii peste cap. Se aștepta la asta. Fără să anunțe, aruncă pumnalul în piciorul lui, fugi și îl legă cu eșarfa ca să nu poată să țipe. Îl trage în umbre, fără nici un impediment, și îl leagă. Așteaptă ca serul din lamă să îl amorțească, iar după aceea îi ia materialul de la gură.

--Puteai, pur și simplu, ăăă, să mă gândesc, face o pauză teatrală, doar să mă legi?ridică vocea înspre final, dar își apleacă capul umil cănd îi vede fața. Bine, bine.. spun tot.

Ochii fetei prinseră culori vi, și cu un gest al măini îi dă voie bărbatului să vorbească.

***

--Aceleași urme?repetă exasperat polițistul pe a cărui insignă scria ,,Zhuong".

Un alt polițist îi spune încă o dată același lucru: o persoană anonimă care prinde cei mai de temut mafioți și dealeri, care le lasă venin printr-o tăietură. Cea mai ciudată fază nu e că pur și simplu camerele video se opresc, asta e o chestie normală, dar fiecare avea limba tăiată, cu un text irelevant în buzunar: „i-a mâncat pisica limba". Dacă stai să te gîndești era o chestie deșteaptă, mai ales că fiecare bilețel era într-un alt dialect, cu pixuri si stiluri de scris diferite. Din nefericire, nu aveau nici o pistă cu privire la nemilosul făptaș, fără indicii, fără amprente. Era de negăsit.

Zhuong dă cu pumnul în masă, își spune că îl va prinde pe făptaș, dar când să se concentreze, o sirenă de la pompieri rupse murmurele lui. După după telefoane află că o clădire veche fusese incendiată. Nu era nimic uimitor.

O străfulgerare de moment, iar el se urcă în mașină și mână cu putere mașina înspre șosea. Celelalte mașini respectau girofarurile, dându-se la o parte. Nu îi luă mult că deja se apropia de focul aproape stins. Flăcările nu erau normale, erau de un verde neon care arăta ca un girofar în mijlocul pustietății, dar nu arătau toxice. Era calmant într-un fel, să simți dogoarea pe fată. O umbră ciudată se mișca undeva în dreapta lui. Atunci văzu o siluetă micuță, subțire, cu o glugă uriașă pe cap. Umbra îl salută într-un militar ștrengăresc și dispăru subit.

Ceea ce ardea este, sau mai bine spus a fost, sediul unor mari mafioți, iar ei erau înăuntru așa de carbonizați încât nu se va ști niciodată cine au fost. Polițistul, în loc să fie supărat, surâde așa cum un om în fața unui dezastru poate surâde.