Alta zi la liceul Mistify High.
Ughhh...!!!
Urasc liceul ăsta. Poate și faptul că sunt considerata fata cea noua și tratată diferit. M-am mutat aici, in Georgia, împreună cu familia mea, acum aproximativ un an. Vin din Dakota de Nord, îmi e dor de prietenii mei, de locurile mele favorite, de casa mea. Chiar și de vecinul meu, Duke, care îmi fura mingile și avea mereu ceva de reclamant "Fiica dumneavoastră nu e educata corespunzător, a aruncat o scama pe jos, e inacceptabil. "
Pe langa asta, oamenii de aici sunt altfel de cei pe care i-am cunoscut eu. Am și o porecla stupida pe care o aud mai tot timpul la cursurile de engleza și istorie, de la scumpul și dragul meu coleg Charter "Hei, Dakota, îmi dai dai și mie un pix?" .
Nu știu de cate ori sa ii explic că mă cheamă Catherine. Da, Catherine Jefferson.
Dar lăsând părțile urate, cea mai frumoasa parte a zilei e când eu și căpitanul echipei de fotbal, Luke, ne intersectăm la pauză de prânz. E cel mai chipeș tip pe care cred că l-am cunoscut. Deobicei el se îndreaptă spre masa popularilor,unde sta alături de alți coechipieri de ai săi, și desigur fetele Laurence. Cele doua fete și au pus numele după "prietena lor", care e de asemenea cea mai frumoasa fata din liceu. Familia ei e una din acele familii respectate și bogate. Iar eu, mă duc la masa oamenilor simpli, numiți tocilari.
Aici se afla trei dintre olimpicii la matematica, doua din fetele violoncel și eu împreună cu cea mai buna prietena a mea, Alison.
După ce suna ultimul clopoțel și se anunță mult așteptata vacanță de doua săptămâni dintre semestre, vad o agitație printre toți elevii. M-am îmbulzit prin ei pentru a ieși și desigur am fost dată pe jos de populari.
Mi-am ridicat ghiozdanul de pe pământ, l-am scuturat și l-am pus la spate. Mă îndreptam spre gara pentru a mă plimba cu trenul, când aud din spate o voce groasă.
-Domnisoara Catherine, îmi spune profesorul de desen Stephan. M-ai încântat cu schițele prezentate la ora mea. Îmi place viziunea de artist pe care o dezvolți in desene. Continua așa, daca ai nevoie de ajutorul meu poți veni la biroul meu, putem discuta.
M-am uitat cu ochi mari și tot ce am reușit să zic a fost un banal "mulțumesc".
Mi-am văzut de drum.
Ce nu îmi lipsea niciodată din rucsac era creionul pe care mama mi-l dăruise când aveam vreo nouă ani și caietul cu toate schițele și picturile mele.
Am așteptat pe peron uitandu-ma in gol la trenul ce nu își făcea apariția. Priveam oameni îndrăgostiți cum se bucurau de revedere, copii ce își întâmpinau părinții. Vedeam lacrimi vărsate după un "adio".
Nu cred că am simțit pentru cineva un sentiment atat de puternic. Dragostea aduce suferință, ură, supărare. Mai bine frâng inimi decât să am inima frântă.
După o așteptare lunga, un tren a oprit. M-am urcat privind în spate. Parca așteptam ceva.
Am ocupat un loc după ce m-am îmbulzit printre oamenii nehotărâți.
Mi-am pus căștile în urechi, mi-am razmat capul pe geam admirând cerul albastru senin și razele Soarelui ce îl străpungeau. Este uimitor cat de rar putem privi cerul. De multe ori suntem concentrați pe telefoane, pe cei din jurul nostru, pe reclamele și afișele lipite pe la fiecare colț. Fără să ridicăm privirea. Pierdem de atâtea ori momente frumoase doar pentru că nu ridicam puțin privirea pentru a ne concentra pe ceva frumos. Pe cineva.
După ce am lăsat privirea am văzut un râu ce curgea și era acoperit de flori, de nuferi. Un pod de lemn ce avea să cadă dar încă își păstra frumusețea. Lemnul s-a îmbinat cu natura, astfel podul e acum încolăcit de frunze verzi.
