ne spargem coaja din priviri,
alt extaz interior.
mâinile subțiri te prind și te sufocă
nodul din gâtul tău încetează să mai pulseze
împroașcă fără încetare un surâs sfios
vertebre lăsate-n urmă
pentru a găsi drumul spre mama
nu-ți vorbesc, pentru că nu am nevoie
cei ca mine nu-ți vor vorbi niciodată, ci îți vor arăta
vorbitul e obscen, trivial, scârbos
e prima toamnă pe care o trăiești
o simți și ți se schimbă modul de a o privi
un spectru de culori aprins, cumva orbitor
simțurile-ți amețesc și zvârcolește-n tine o aromă visătoare
o bucurie amăgitoare
o mie de lucruri fără de cuvinte.
