Alex POV :
Heather e aceeași - o floare presată între filele unui album de poezii. De când fusesem nevoit să plec în Montreal, însă, nu mă mai interesau nici florile și nici poeziile. Mă durea în suflet că acum doi ani am fost nevoit să plec și să o abandonez fără a avea prilejul de a-i da nici măcar cea mai mică explicație. Expresia nesigură din ochii ei, buzele ei de o culoare trandafirie, cuprinse de un surâs fad, mirosul proaspăt al părului ei mătăsos - toate astea m-au făcut să îmi aduc aminte de acea fetiță inocentă și vulnerabilă pe care jurasem cu mâna pe inimă că o voi iubi pentru tot restul viețiii mele. Scumpa mea Heather. Eram conștient de faptul că nu ar fi trebuit să o sărut așa. Nu după ce îmi încălcasem jurământul. Îmi displăcea teribil faptul că nu m-am putut controla deloc și mă temeam că ieșirea aceasta spontană ar fi putut să mă coste mult.
"Hai să mergem în bucătărie", mi-a zis ea cu o voce arogantă în timp ce privea neliniștită la cutia din mâinile mele.
Mereu mă simțeam bine când intram în bucătăria lui Heather. Aici era mereu o atmosferă caldă și plăcută. Cred că de la pereții lambrisați și de la felul în care era iluminată. De regulă, spațiul în sine îmi dădea o oarecare stare de bine, dar în dimineața aceea totul era diferit. M-am așezat pe un scaun și m-am rezemat de spătarul acestuia, simțind cum o nădușeală bruscă și covârșitoare îmi cuprinde întreg trupul. Aveam palmele transpirate când am lăsat cutia pe măsuță.
"Vrei, te rog, să îmi dai un puțină apă? Sărutul ăla mi-a secat glandele salivare" am zis eu încercând să răspândesc o fărâmă de umor în atmosferă.
Heather a pus un pahar plin cu apă în fața mea. Am luat o înghițitură zdravănă în timp ce ea s-a așezat pe scaunul alăturat și și-a împreunat mânile așteptând să termin.
"Aseară m-a sunat Grace"
"Grace?! Te referi la prietena mea, Grace Eberhardt?"
"Chiar ea" i-am răspuns eu în timp ce trasam cu degetul cerculețe pe paharul din fața mea.
"Și ce ți-a zis?"
Mi-am ridicat privirea și am urmărit-o cercetător timp de câteva secunde.
"Pentru numele lui Dumnezeu, Heather! În ce te-ai băgat?"
"Asta ți-a zis?" a întrebat ea cu o voce caraghioasă, încercând să pară indiferentă.
"Nu, nu asta mi-a zis"
"Atunci?"
"Haide Heather, nu te mai preface că nu înțelegi despre ce vorbesc. Am venit aici să te ajut... Nu te mai purta cu mine de parcă aș fi dușmanul tău. Eu chiar îmi fac griji pentru tine."
S-a întins un pic spre mine, arcuindu-și ușor buzele spre vârful nasului.
" Îți faci?"
Felul în care sprânceana i s-a ridicat, și tonul ironic al vocii ei au fost deajuns pentru mă face să înțeleg că întâlnirea noastră neașteptată, părea a fi epilogul unui lung dezacord a cărei sentință fusese dată cu mult înainte de a fi avut ocazia să mă justific. Heather deja lipise pe mine eticheta de condamnat.
Heather POV
Alex e un cretin semidoct care nu știe ce înseamnă o durere adevărată. În lumea lui durerile nu s-au manifestat decât pe suprafețe mici. El nu știe cât am suferit eu după ce am aflat de misterioasa lui plecare. Cum ar putea ști? Nu s-a sinchisit să îmi trimită nici măcar cel mai sec mesaj. Pur și simplu a plecat. Respingerea, jignirea, umilința, trădarea și revolta - toate astea erau cuvinte pe care nu fusese niciodată nevoit să le înțeleagă în adevărata lor esență. De-ar ști el câte nopți am plâns eu stând așezată pe scaunul pe care șade acum... câte băltoace de lacrimi lăsasem pe acea măsuță, de care își sprijinea el mâinile. Mi-a luat aproape doi ani ca să îmi revin cât de cât. Și acum vine și încearcă să îmi spună cât de mult îi pasă de mine. Dacă chiar i-ar fi păsat nu m-ar fi lăsat niciodată singură.
"Heather... Știu că am greșit luând decizia de a pleca așa... "
"Nu-mi pasă!"
"Heather, ascultă-mă!"
"Ce parte din nu îmi pasă! ți-e neclară?"
Pentru o clipă, a rămas cu ochii pironiți la paharul pe care-l ținea în mână, după care a răsuflat prelung și a început să clipească obosit. Expresia de pe chipul său m-a făcut să plâng înlăuntrul meu. În ciuda faptului că o merita, îmi părea rău că a trebuit să mă port ca o înfumurată cu el.
"De ce te-a sunat Grace, huh?"
"Mi-a povestit despre micul vostru secret și m-a rugat insistent să îți aduc... asta" a zis el împingând delicat cutia înspre mâinile mele.
"Ți-a povestit?"
"Nu mi-a dat prea multe amănunte, dar am înțeles care e ideea."
Cuvintele lui m-au făcut să mă cutremur de spaimă. Grace chiar îi povestise totul? Mi-am amintit că s-a scăpat o dată , cu câteva luni în urmă, în timp ce-i povestea barmanului despre nevoia noastră de a fugi din Huntsville, însă și-a dat imediat seama că o luase gura pe dinainte și a schimbat repede subiectul. Dar nu mi-am imaginat vreodată că ar fi în stare să facă așa ceva... să vorbească cu Alex despre un subiect atât de delicat.
Prin cap mi se învârteau tot felul de întrebări, de scenarii, și ca să le pun capăt am tras obiectul din lemn mai aproape de mine, ezitând însă a-l deschide. Nu știu ce mă împiedica mai mult : teama de ceea ce aș putea găsi acolo, sau rușinea pe care o simțeam față de Alex. Mi-am plimbat degetele de-a lungul marginilor sale frumos finisate,după care am răsuflat lung și am deschis-o.
"Dumnezeule!" am exclamat, sărind ca arsă de pe scaun și acoperindu-mi gura cu dosul palmei. "Fata asta a înnebunit de tot."
