You don't know love

              You don't know love, you only know yourself, stop with the childish whining

       You still don't know love, you only know yourself, do I have to say it for you to know?

Plâng. Lacrimile nu se mai opresc. Am greșit, știu asta. Am aruncat în el cu cuvinte care știam că o să-l doară...I-am spus că s-a schimbat, că e mai rece. M-ai spus că nu știu ce vorbesc, că exagerez. Și atunci l-am lovit cât de tare am putut: i-am zis că el nu știe să iubească, că îi pasă doar de el.  La momentul acela nu am realizat ce am făcut. Eram prea nervoasă. Mă rănise așa că îl răneam și eu. Ne certasem rău pe faptul că la telefonul lui răspuse o tipă, iar când am întrebat-o ce caută telefonul iubitului meu la ea mi-a închis cu nerușinare. 

El închise ochii și trase aer în piept. Și-a redeschis ochii și mă privea. Ochii aceia mari și căprui, în care zi de zi obișnuiam să văd numai dragostea lui pentru mine, atunci erau reci și indiferenți. Mi-a spus că mai bine ne despărțim. Nimic altceva. Nici măcar nu cred că aștepta vreun răspuns. Am crezut la început că glumea, că spunea doar așa. Dar părea hotărât. Nu avea nicio expresie pe față. Nici măcar un mușchi de pe chipul lui nu se mișca. A scos inelul pe care îl avea de la mine de pe deget și mi l-a dat înapoi, apoi a plecat. Am rămas mută în secunda aceea. Doar sunetul frunzelor foșnind sub adidașii lui se mai auzea... Mă uitam la dovada iubirii noastre din mâna mea și nu știam ce să mai cred. Chiar renunța la tot ce aveam?

L-am strigat. L-am făcut prost, idiot, laș și încă câte. I-am strigat numele de atâtea ori încât mă durea gâtul. Dar el nu s-a întors. Nici atunci și nici mai târziu. Plecase definitiv, dar încă nu realizasem asta. L-am așteptat pe treptele din fața ușii pâna la 5 dimineața. Dar el, cel care renunțase la mine atât de ușor, nu apăruse. Și din păcate luase și inima mea cu el. De nervi aruncasem și inelul meu. Dacă el l-a cedat atât de ușor pe al lui, eu de ce să nu o fac? Dacă aș fi putut arunca și iubirea pentru el la fel...

Am plâns după el zile întregi. Dar m-am oprit într-un final. Cum? Nici eu nu știu... Doar m-am trezit într-o dimineață și pur și simplu nu mai aveam lacrimi. Eram goală pe dinăuntru. Atâta plâns îmi secase sufletul. 

Iubirea asta parcă îți ia mințile. Te urcă în vârful celui mai înalt munte. Și nu ești în siguranță, la orice mică greșeală poți cădea în gol, dar nu-ți pasă. Tot ce ești e că iubești senzația aia și pe moment ești mai fericit decât ai fost vreodată.

Am verificat telefonul. Speram să sune, să dea un mesaj...În zadar, speram degeaba. Voiam să nu mai sufăr, să trec peste, dar nu puteam. Închideam ochii și vedeam chipul lui, fără de defecte, atât de perfect pentru mine. Mă privea la fel de drăgăstos și frumos ca în ultima dimineață împreună și zâmbea ușor, cu gropițele lui dulci din obraji. Mi se rupea sufletul de atâta dor. În fiecare clipă din zi mă gândeam la el. Îl vedeam oriunde și orice persoană pe care o vedeam pe stradă mi se părea că e el. În urechi îmi răsuna vocea lui șoptindu-mi "te iubesc".  

Trecuseră doar 5 zile, dar parcă trecuseră luni. Lumea mea nu era completă fără el. Mă simțeam singură. M-am hotărât să adun toate lucrurile pe care mi le dăduse, să le pun într-o cutie și să le arunc sau le îngrop. Am pus acolo scrisorile de dragoste, trandafirul de la prima noastră întâlnire, pozele cu el și tot ce era de la el. Poate așa voi putea să trec peste..

Am luat-o încet spre parc. Nu am plâns deloc, dar nu-mi era ușor deloc. Regretam acea seară. Abia acum realizam că eu chiar exagerasem. Ca idol, avea foarte multe prietene fete și o mare parte din staff-ul lui era alcătuit din fete așa că poate chiar își lăsase telefonul pe undeva și văzând că suna, vreo fată oarecare răspunse. Da, greșisem. Îl iubeam. Abia acum realizam că cât de mult îl iubeam...

-Iubire...

Am recunoscut vocea aceea catifelată și dulce imediat. M-am întors și am zâmbit instantaneu. El, cel pe care îl iubeam până la cer era acolo cu un trandafir albastru în mână. Nu era nevoie să spună nimic. Știam ce însemna trandafirul. El a venit spre mine, mi-a dat floarea și m-a luat în brațe. Cât tânjisem după atingerea lui în acele cinci zile. Dar acum el era aici, lângă mine și nimic nu mai conta. Îl iubeam și mă iubea. Doar asta era important.

Îl simțeam mai al meu ca niciodată. 

Poate nu știa să iubească, poate nici eu nu știam, dar puteam să învățăm asta împreună.

                        "Nobody has ever measured, not even poets, how much the heart can hold." 

                                                             ― Zelda Fitzgerald

N/A. Na ca am incercat si un short-story. Nu stiu daca mi-a iesit, dar eu stiu ca m-am straduit. Ramane la latitudinea voastra daca e bine sau nu. Va astept parerile ^^